Emilian Galaicu-Păun

Nu cred să existe azi – un azi extins pe vreo 2-3 decenii! – poet de limbă română care să nu viseze a fi citit & comentat de Al. Cistelecan; în acest sens, Cis (aşa-i spune – pe scurtătură – toată lumea, de la prietenii de-o viaţă la debutanţii de ultimă oră) este mai căutat decât oraculul din Delphi, iar sentinţele sale – niciodată capitale, de vreme ce atât cei făcuţi tabula rasa, cât şi cei gratulaţi de critic continuă bine mersi să scrie… –, tot atâtea pagini de aur ale istoriei literelor române contemporane. Altfel spus, din cronicarul asiduu a cel puţin 4-5 generaţii (în volumul de debut, Poezie şi livresc, Cartea românească, 1987 se ocupă de câţiva poeţi şaizecişti şi, în mare parte, de şaptezecişti; Top-Ten, Dacia, 2000, ia în dezbatere în special poezia optzecistă; pe când Al doilea top, Aula, 2004, stăruie asupra poeziei nouăzeciste, cu o deschidere finală – un studiu de 50 pagini! – spre poezia douămiistă), Cis a ajuns o adevărată instituţie, poate singura credibilă printre atâtea oficine critice ce se pretează mai mult la titlul de agenţii publicitare.

Fireşte aşadar că atunci când Al. Cistelecan a împlinit 60 de ani – pe 2 decembrie curent –, aniversarea nu a trecut neobservată, iar iniţiativa colegilor de universitatea „Petre Maior” de la Târgu Mureş de a-i consacra un simpozion, dublată de gestul echipei de la Vatra de a-i dedica un număr special de revistă se înscriu perfect în logica evenimentului. (Nu că – pauză de gândire – cultura româna ar duce lipsă de aniversări; rareori însă acestea întrunesc cvasi-unanimitatea beau monde-ului literar…) Doar că ceea ce-l caracterizează pe Cis e mai degrabă felul de a da (citeşte – a dărui) şi nu de a primi (chit că are numeroase premii literare, de la cele de importanţă locală, la cele naţionale). De aceea voi încheia acest text al meu prin a cita dintr-un studiu ce trebuia să ţină de prefaţă la o antologie a poeziei tinere (care, helas! nu a mai apucat să apară) – Magister (Al. Cistelecan) dixit:

Scurt prospect în favoarea poeziei tinere
(fragment)

Majoritatea poeţilor sunt ca apa sfinţită: nu fac nici bine, nici rău; nici nu dreg, dar nici nu strică. Acesta e, fireşte, un adevăr din ordinea faptelor, un adevăr de statistică, de strictă constatare. El nu e specific doar vremurilor noastre şi nici – ba chiar cu atât mai puţin – doar literelor noastre. Aşa a fost dintotdeauna şi aşa e pretutindeni. După câte s-ar părea, poezia respinge de la sine ideea de cantitate, de masă, şi tinde natural spre constituirea unui club riguros rarefiat. În cazul ei funcţionează întotdeauna principiul, pe cât de nemilos, pe atât de străvechi, al puţinilor aleşi dintre mulţii chemaţi. Generaţiile se scutură sub ochii noştri şi din gloata iniţială a fiecăreia abia dacă se mai aleg, la urmă, câteva nume. Iar acest „la urmă” nu e deloc un termen îndepărtat sau un termen suspendat, sine die; dimpotrivă, e un termen cu scadenţă destul de scurtă şi de precisă.

Cam în zece ani apele se limpezesc în fiecare caz în parte; dacă erau prea tulburi, dacă impresia de năvală era prea agresivă, termenul poate fi mai lung, dar nu mult peste dublu. Douăzeci de ani e zona maximă de confuzie pe care literatura – şi mai cu seamă poezia – o tolerează. De regulă cine scapă de ferocitatea acestor primi zece (douăzeci de) ani, e bun scăpat. Are toate şansele să scape, dacă nu pentru totdeauna ori pentru durata lungă a literaturii, măcar pentru durata medie a acesteia. Cine rezistă zece ani, rezistă, cu siguranţă, şi o sută (iar la noi, din păcate, măsurători mult mai lungi de atâta nu prea avem pe ce face). Supravieţuirea literară se decide, aşadar, în chiar aceşti primi ani (nu că n-ar fi cazuri contrazicătoare, dar ele abia sigură, prin excepţie, infailibilitatea regulii). Aşa că, de fapt, majoritatea poeţilor ar putea să nu se mai necăjească de la o vreme şi să renunţe la angoasa gloriei de peste veac, a faimei ce va să vină.

Viitorul, dacă îndreaptă lucrurile, le îndreaptă, din această perspectivă, eminent în rău. Rareori faima care n-a venit mai vine. (Deşi sunt, fireşte, şi aici cazuri aberante; dar de tot puţine; e o temeritate excesivă să se bizuie cineva în ele). Dar răul cel mare, marele masacru al poeziei, îl face, de obicei, prezentul. Acesta e timpul exterminator; viitorul doar îngroaşă stratul de pulbere peste poeţii uitaţi de prezent. Asta ţine, fireşte, de logica dramei (iar istoria literaturii e şi ea un fel de dramă): timpul dramatic nu e viitorul, ci prezentul (viitorul, ca să nu-i scădem din merite, poate fi cel mult un timp tragic).

Prezentul e cel care umblă cu securea. Şi umblă atât de drastic încât, de-o pildă, din marea generaţie poetică a anilor ’60 abia dacă au mai rămas atâţia poeţi cât să poată fi număraţi pe degetele unei mâini. Nu de mult mai multe degete e nevoie pentru a număra poeţii supravieţuitori din generaţia ’80, măcar că entuziasmul (unde se poartă; nu-i caz general) pentru această generaţie e departe de a fi stins. Poeţi despre care încă se scrie cu fervoare sunt, de fapt, poeţi care nu mai există, poeţi pe care memoria deja i-a abandonat. Din cauză, desigur, că memoria e selectivă, iar unul din criteriile ei de selecţie va fi fiind, în caz de literatură, chiar valoarea. În mare vorbind, poeţii nu sunt decât de două feluri: poeţi care supravieţuiesc (mult sau chiar prea mult) propriei poezii şi poeţi cărora poezia le supravieţuieşte (probabil niciodată prea mult).

Generaţiile sunt, iniţial, un fapt de masă (cât poate fi de acoperit acest concept în literatură) şi devin, repede, un fapt de valoare. Trecerea de la un moment la celălalt se face prin regula masacrului. Generaţiile vin cu bulucul, dar abia dacă rămân cu câteva capete; ele se rarefiază pe atât de dramatic pe cât păreau mai excesive. O generaţie din care rămâne o mână de poeţi e o generaţie mare. Nu cred că tinerii poeţi de azi vor trece prin peripeţii mai cruţătoare. Pe cât sunt azi de mulţi (şi trebuie să fie peste 350, căci atâţia am citit eu şi cu siguranţă că nu i-am citit pe toţi, ba poate nici pe jumătate), pe atât de puţini vor rămâne peste câteva zile (zile literare, desigur, care pot fi mai lungi decât unii ani). De fapt, ei sunt deja mult mai puţini. Asta în ce priveşte iluzia de masă creativă (masă critică) a tinerilor poeţi; sau în ce priveşte valul emulativ, mai revărsat, pentru unii, decât oricând altădată.

Azi sunt prea mulţi poeţi tineri, mâine abia dacă vom mai găsi câţiva. Aproape toţi vor ajunge un fel de poeţi de treabă, cu care sau fără de care literatura noastră va fi tot acolo. Unii, fireşte, se vor face cu disperare interesanţi, persistând în juvenţă până după prima pensie. Există şi tinereţe de nelecuit. Asta nu e nici profeţie, nici scepticism de principiu ori de serviciu; e doar un scepticism ce se trage din chiar lectura tinerei poezii; un scepticism, aşadar, nu doar justificat de istorie, ci stârnit şi justificat de chiar poezia în cauza căreia pledăm. (Căci, totuşi, de pledoarie va fi vorba în cele din urmă).

Acum nu mai este un secret pentru nimeni: Editura Cartier pregăteşte o nouă ediţie – sper, definitivă – a Hronicului Găinarilor, capodopera „optzecistului” (ca vârstă, chit că şi ca scriitura este una apropiată de cea postmodernă) Aureliu Busuioc. În aceeaşi serie urmează să apară alte câteva scrieri – alese pe sprânceană – ale literelor române de pretutindeni, prima la rând fiind Viaţa şi moartea nefericitului Filimon sau anevoioasa cale a cunoaşterii de sine, de Vladimir Beşleagă, unul dintre foarte puţinele, dacă nu chiar singurul roman de sertar de la noi.

Când zic „ediţie definitivă”, mă gândesc la o carte ajunsă în forma sa optimală în mâinile cititorului, fie că acest lucru se întâmplă peste două săptămâni sau peste o sută de ani. Altfel zis, o carte ce s-a împlinit (vorba lui Tudor Arghezi, din Ex libris: „Eşti ca o floare, anume înflorită/ Mâinilor mele, care te-au deschis”), chiar dacă munca la ea nu încetează (vorba lui Mario Vargas Llosa, cu referire la Doamna Bovary a lui Flaubert: „Pur şi simplu, această nevoie de perfecţiune constă în faptul că o carte se publică la un moment dat, dar lucrul la ea nu se sfârşeşte niciodată. Niciodată atât timp cât autorul trăieşte”).

Aşadar, am revăzut textul Gainarilor – acum, pe post de redactor al cărţii, după ce, cu ani în urmă, am avut privilegiul să fiu printre primii cititori ai manuscrisului cu acelaşi nume –, iar la capătul lecturii m-am înfăţişat la uşa scriitorului cu corectura întâi sub braţ. Rar scriitor care să se arate atât de cooperant cu redactorul ca maestrul Aureliu Busuioc – ceea ce nu înseamnă deloc că Domnia Sa acceptă din start orice sugestie, dar cel puţin nu te ia în furci pentru că i-ai (în)călcat „sacrosancta” bătătura auctorială! Scurt pe doi: preţ de o oră, am pus la punct ediţia „definitivă” a Găinarilor, după care ne-am căutat fiecare de treabă – eu cu ale mele, Bătrânul Poet încercând să recupereze nişte pagini dintr-un roman în lucru, pe care le-a şters întâmplător din computer.

Şi s-a băgat corectura întâi, şi s-a mai făcut o corectură. Cel de-al doilea redactor al cărţii, Valentin Guţu, este o adevărată instituţie – vreme de peste trei decenii, a îngrijit sute şi sute de ediţii, cu o devoţiune şi exigenţă exemplare, dacă nu chiar duse la extremă. Nu-i de mirare aşadar că a trebuit să mă înfăţişez încă o dată, cu cea de a doua corectură a Găinarilor, la uşa maestrului A. Busuioc, pentru o ultimă operaţie cosmetică – îndepărtarea unor „negi” lingvistici, înlăturarea unor anacronisme (bunăoară, zaibărul încă nu ajunsese pe plaiurile noastre mioritice pe la 1812). Preţ de jumătate de oră, treaba era făcută! Şi atunci – spre bucuria mea – Aureliu Busuioc mi-a spus că tocmai a revăzut textul romanului în lucru (ceea ce înseamnă că reuşise să-şi recupereze paginile şterse!), mai exact, 2/3 din text, ultima partea urmând s-o redacteze „până prin ianuarie-februarie”. Deschid paranteza – la cei 83 de ani ai săi (mulţi înainte!), Aureliu Busuioc (acum chiar că Singur în faţa dragostei) scrie un roman de dragoste închinat memoriei soţiei sale, Tanţi. Mi-a spus şi titlul romanului – după mine, memorabil! (nu ştiu dacă am voie să-l destăinui aici, aşa că vă rog să aveţi puţintică răbdare…) – şi chiar nişte momente-cheie.

Scurt pe doi, întâlnirea m-a reconfortat: câtă vreme un creator trecut de 80 de ani se investeşte în scris, nimic nu mi se pare pierdut din start în ţara asta, nici măcar… cea de a doua tentativă de alegere a preşedintelui R. Moldova. Cum ar veni, corectura a doua – pentru „ediţia (citeşte – edificarea) definitivă”.