Nu cred să existe azi – un azi extins pe vreo 2-3 decenii! – poet de limbă română care să nu viseze a fi citit & comentat de Al. Cistelecan; în acest sens, Cis (aşa-i spune – pe scurtătură – toată lumea, de la prietenii de-o viaţă la debutanţii de ultimă oră) este mai căutat decât oraculul din Delphi, iar sentinţele sale – niciodată capitale, de vreme ce atât cei făcuţi tabula rasa, cât şi cei gratulaţi de critic continuă bine mersi să scrie… –, tot atâtea pagini de aur ale istoriei literelor române contemporane. Altfel spus, din cronicarul asiduu a cel puţin 4-5 generaţii (în volumul de debut, Poezie şi livresc, Cartea românească, 1987 se ocupă de câţiva poeţi şaizecişti şi, în mare parte, de şaptezecişti; Top-Ten, Dacia, 2000, ia în dezbatere în special poezia optzecistă; pe când Al doilea top, Aula, 2004, stăruie asupra poeziei nouăzeciste, cu o deschidere finală – un studiu de 50 pagini! – spre poezia douămiistă), Cis a ajuns o adevărată instituţie, poate singura credibilă printre atâtea oficine critice ce se pretează mai mult la titlul de agenţii publicitare.
Fireşte aşadar că atunci când Al. Cistelecan a împlinit 60 de ani – pe 2 decembrie curent –, aniversarea nu a trecut neobservată, iar iniţiativa colegilor de universitatea „Petre Maior” de la Târgu Mureş de a-i consacra un simpozion, dublată de gestul echipei de la Vatra de a-i dedica un număr special de revistă se înscriu perfect în logica evenimentului. (Nu că – pauză de gândire – cultura româna ar duce lipsă de aniversări; rareori însă acestea întrunesc cvasi-unanimitatea beau monde-ului literar…) Doar că ceea ce-l caracterizează pe Cis e mai degrabă felul de a da (citeşte – a dărui) şi nu de a primi (chit că are numeroase premii literare, de la cele de importanţă locală, la cele naţionale). De aceea voi încheia acest text al meu prin a cita dintr-un studiu ce trebuia să ţină de prefaţă la o antologie a poeziei tinere (care, helas! nu a mai apucat să apară) – Magister (Al. Cistelecan) dixit:
Scurt prospect în favoarea poeziei tinere
(fragment)
Majoritatea poeţilor sunt ca apa sfinţită: nu fac nici bine, nici rău; nici nu dreg, dar nici nu strică. Acesta e, fireşte, un adevăr din ordinea faptelor, un adevăr de statistică, de strictă constatare. El nu e specific doar vremurilor noastre şi nici – ba chiar cu atât mai puţin – doar literelor noastre. Aşa a fost dintotdeauna şi aşa e pretutindeni. După câte s-ar părea, poezia respinge de la sine ideea de cantitate, de masă, şi tinde natural spre constituirea unui club riguros rarefiat. În cazul ei funcţionează întotdeauna principiul, pe cât de nemilos, pe atât de străvechi, al puţinilor aleşi dintre mulţii chemaţi. Generaţiile se scutură sub ochii noştri şi din gloata iniţială a fiecăreia abia dacă se mai aleg, la urmă, câteva nume. Iar acest „la urmă” nu e deloc un termen îndepărtat sau un termen suspendat, sine die; dimpotrivă, e un termen cu scadenţă destul de scurtă şi de precisă.
Cam în zece ani apele se limpezesc în fiecare caz în parte; dacă erau prea tulburi, dacă impresia de năvală era prea agresivă, termenul poate fi mai lung, dar nu mult peste dublu. Douăzeci de ani e zona maximă de confuzie pe care literatura – şi mai cu seamă poezia – o tolerează. De regulă cine scapă de ferocitatea acestor primi zece (douăzeci de) ani, e bun scăpat. Are toate şansele să scape, dacă nu pentru totdeauna ori pentru durata lungă a literaturii, măcar pentru durata medie a acesteia. Cine rezistă zece ani, rezistă, cu siguranţă, şi o sută (iar la noi, din păcate, măsurători mult mai lungi de atâta nu prea avem pe ce face). Supravieţuirea literară se decide, aşadar, în chiar aceşti primi ani (nu că n-ar fi cazuri contrazicătoare, dar ele abia sigură, prin excepţie, infailibilitatea regulii). Aşa că, de fapt, majoritatea poeţilor ar putea să nu se mai necăjească de la o vreme şi să renunţe la angoasa gloriei de peste veac, a faimei ce va să vină.
Viitorul, dacă îndreaptă lucrurile, le îndreaptă, din această perspectivă, eminent în rău. Rareori faima care n-a venit mai vine. (Deşi sunt, fireşte, şi aici cazuri aberante; dar de tot puţine; e o temeritate excesivă să se bizuie cineva în ele). Dar răul cel mare, marele masacru al poeziei, îl face, de obicei, prezentul. Acesta e timpul exterminator; viitorul doar îngroaşă stratul de pulbere peste poeţii uitaţi de prezent. Asta ţine, fireşte, de logica dramei (iar istoria literaturii e şi ea un fel de dramă): timpul dramatic nu e viitorul, ci prezentul (viitorul, ca să nu-i scădem din merite, poate fi cel mult un timp tragic).
Prezentul e cel care umblă cu securea. Şi umblă atât de drastic încât, de-o pildă, din marea generaţie poetică a anilor ’60 abia dacă au mai rămas atâţia poeţi cât să poată fi număraţi pe degetele unei mâini. Nu de mult mai multe degete e nevoie pentru a număra poeţii supravieţuitori din generaţia ’80, măcar că entuziasmul (unde se poartă; nu-i caz general) pentru această generaţie e departe de a fi stins. Poeţi despre care încă se scrie cu fervoare sunt, de fapt, poeţi care nu mai există, poeţi pe care memoria deja i-a abandonat. Din cauză, desigur, că memoria e selectivă, iar unul din criteriile ei de selecţie va fi fiind, în caz de literatură, chiar valoarea. În mare vorbind, poeţii nu sunt decât de două feluri: poeţi care supravieţuiesc (mult sau chiar prea mult) propriei poezii şi poeţi cărora poezia le supravieţuieşte (probabil niciodată prea mult).
Generaţiile sunt, iniţial, un fapt de masă (cât poate fi de acoperit acest concept în literatură) şi devin, repede, un fapt de valoare. Trecerea de la un moment la celălalt se face prin regula masacrului. Generaţiile vin cu bulucul, dar abia dacă rămân cu câteva capete; ele se rarefiază pe atât de dramatic pe cât păreau mai excesive. O generaţie din care rămâne o mână de poeţi e o generaţie mare. Nu cred că tinerii poeţi de azi vor trece prin peripeţii mai cruţătoare. Pe cât sunt azi de mulţi (şi trebuie să fie peste 350, căci atâţia am citit eu şi cu siguranţă că nu i-am citit pe toţi, ba poate nici pe jumătate), pe atât de puţini vor rămâne peste câteva zile (zile literare, desigur, care pot fi mai lungi decât unii ani). De fapt, ei sunt deja mult mai puţini. Asta în ce priveşte iluzia de masă creativă (masă critică) a tinerilor poeţi; sau în ce priveşte valul emulativ, mai revărsat, pentru unii, decât oricând altădată.
Azi sunt prea mulţi poeţi tineri, mâine abia dacă vom mai găsi câţiva. Aproape toţi vor ajunge un fel de poeţi de treabă, cu care sau fără de care literatura noastră va fi tot acolo. Unii, fireşte, se vor face cu disperare interesanţi, persistând în juvenţă până după prima pensie. Există şi tinereţe de nelecuit. Asta nu e nici profeţie, nici scepticism de principiu ori de serviciu; e doar un scepticism ce se trage din chiar lectura tinerei poezii; un scepticism, aşadar, nu doar justificat de istorie, ci stârnit şi justificat de chiar poezia în cauza căreia pledăm. (Căci, totuşi, de pledoarie va fi vorba în cele din urmă).
