Emilian Galaicu-Păun

(Întâmplare – fericită! – face ca interviul meu să apară în Observator cultural – vezi: http://www.observatorcultural.ro/0-comentarii*articleID_25594-articles_details.html în ziua în care Şerban Foarţă tocmai îşi sărbătoreşte 69 de ani, o vârstă ce-l prinde bine, după cum o spune chiar Domnia Sa într-un splendid poem:



Foaie pentru dragoste, sex și literatură

Ţi-aduci aminte iarba-n rouă,
unde-am făcut un 69?
Şcoala era pe terminate,
iar eu urma să dau la Mate.
Şi ţi-am şoptit că cifra 6
este simetricul lui 9,
care, rotit cu una sută
optzeci de grade,-ajunge 6,
şi, invers, 6-ajunge 9...
Tu erai tot mai descusută,
eu, tot mai doldora de rouă.

Vă propun mai jos un mic fragment de interviu, în care este vorba despre cărţile ce m-au marcat à jamais, printre acestea şi Areal-ul lui Şerban Foarţă, nu înainte de a cita dedicaţia pe care mi-a scris-o poetul aflând că i-am purtat volumul cu mine pe toate meridianele, în călătoriile mele: „O floare călătoreaţă dinspre-amurg spre dimineaţă!”.)

- Ca şi cititor, ce fel de poezie vă place mai tare? Reveniţi din când în când la poeme care vă plac? Aveţi cărţi pe care le răsfoiţi mai des decât pe restul?

Există în biblioteca mea două cărţi pe care le-am purtat pe toate meridianele, fie că am mers la Antananarivu, fie la Beijing, ca să nu mai vorbesc de capitalele Bătrânului Continent, şi anume: Şerban Foarţă, Areal, Cartea Românească, 1983, şi Virgil Mazilescu, Întoarcerea lui Immanuel, Albatros, 1991. Sunt, dacă vrei, un fel de dubluri ale paşaportului meu, de „umblate” ce-s! Şi o a treia, pe care am scos-o o singură dată din casă, când să plec la Sibiu, şi la care revin cel mai des: Mircea Ivănescu, Poesii nouă, Dacia, 1982. Parafrazându-l pe Mircea Ivănescu din Poezia e altceva? („Nu trebuie să povesteşti în poezie – am citit/ un sfat către un tânăr poet – deci să nu povestesc…”), mă întreb dacă se cuvine să narez aici singura mea vizită acasă la autorul lui Mopete, în octombrie 2003, după ce că ani de zile i-am frecventat asiduu poezia, ajungând aproape să vieţuiesc în câte-un poem de atmosferă cum ar fi manuscript inluminat sau – preferatul meu! – cornul de aur al băiatului; nici o arhivă însă n-ar putea să păstreze filmele memoriei în stare brută, aşa că-i musai să le trec pe suport electronic – pixelii mi-au înlocuit pixul! – cât timpul nu mi le-a demagnetizat. Aşadar, să nu suflu o vorbă despre chinuitoarea aşteptare din ajun, după ce Dumitru Chioaru mi-a confirmat că: „mâine după prânz mergem să-i facem o vizită”, lăsând totuşi să planeze suspansul: „poate-l prindem într-o zi bună…”, şi nici cum adăuzea s-a luat după noi Ilie Constantin, pentru care revederea cu prietenul de altădată însemna mult mai puţin decât prima şi ultima Întrevedere cu Poetul pentru mine. Să trec sub tăcere uimirea mea nemăsurată când ne-a întâmpinat un gnom cu plete de mag, noduros & bine înfipt la locul lui ca un banzai secular şi neastâmpărat ca Danny De Vito. Să nu-i descriu trăsăturile măşcate, ca privite printr-o lupă invizibilă, nici plasa de păianjen a ridurilor în care s-a prins poetul (pe-atunci) septuagenar… În sfârşit, să nu mărturisesc că luasem cu mine de-acasă volumul Poesii nouă, Dacia, 1982, în speranţa de a obţine dacă nu o dedicaţie, oricât de sumară, cel puţin un autograf – textul acesteia (aşadar, dedicaţie!), pe jumătate ilizibil, nu-l pot descifra până la capăt nici astăzi, dar, Dumnezeule! ce bucurie să-ţi vezi numele scris de mâna celui mai mare poet român în viaţă!!! Geamul nu tocmai curat (sau poate că noi stârniserăm colbul, cu tropăitul nostru prin casă) lăsa să se vadă materialitatea luminii de după-amiază; în cadrul ferestrei, cum sta în fotoliu, Mircea Ivănescu părea un bondar enorm prins într-un chihlimbar (chit că judecând după „productivitatea muncii” poetul făcea cât un roi de albine!), dacă nu cumva o iniţială bogat ornamentată dintr-un manuscript inluminat. (Helas! nu l-am apucat pe „omul virgil”; cât despre Şerban Foarţă, vreme îndelungată eram aproape convins că în spatele acestui nume, dacă nu chiar căutat, se ascunde un întreg institut de „inginerie genetică” a limbajului, într-atât de „faustică”, peste puterile unui muritor, mi se părea opera lui scrisă! Ce bucurie să descopăr peste ani un om „en chair et os” în persoana Marelui Poet! Cum era şi firesc, ne-a apropiat scrisul – printr-un prieten comun, Robert Şerban, ajunsesem să-i fiu redactor de carte, ceea ce s-a dovedit un foarte durabil capăt de vorbă, de peste 1.000 km distanţă, dintre Timişoara şi Chişinău. Când l-am auzit prima oară la telefon, mai că nu-mi venea să-mi cred urechilor. Cât despre „anii (mei) de ucenicie” la autorul Holorime-lor, s-ar cuveni să încep prin a spune că vin dintr-o zonă handicapată lingvistic (Basarabia), şi că primul lucru care m-a fascinat la Şerban Foarţă (ca şi la Luca Piţu – un alt „marginal”, de altfel) a fost tocmai acest joc de artificii al limbajului ce-ţi ia ochii, abia apoi înţelegând că învelişul fonetic al poemelor Domniei Sale este cel mult o pulbere diamantină ce rezultă în urma şlefuirii unor adevărate pietre nestemate, rezistente în timp şi strălucitoare la lumina intelectului. Or, eu începusem prin a căuta „efecte speciale” la nivel formal, pe linia lui Ion Barbu înţeles superficial (vezi: Abece-Dor, Literatura artistică, 1989), şi doar graţie Areal-ului lui Foarţă, mi s-a revelat că forma este expresia desăvârşită a conţinutului; altfel spus, că ea nu trebuie să sune a gol, ci urmează să umple – în acest sens, cuvântul chiar devine materie! – o emoţie, o stare, un gând…) Alte – numeroase! – volume la care revin mereu se regăsesc în cronicile mele din Vatra, dar şi în link-urile pe care le dau în cutare sau cutare vers. Aş putea să-ţi recit, pe nerăsuflate, PRIMA SUTĂ de asemenea titluri – garantat 100 %.

Ţin minte şi azi uimirea peste măsură cu care, student fiind în anii stagnării (înainte să moară Brejnev), citisem pe nerăsuflate romanul lui Vasile Vasilache, Povestea cu cocoşul roşu, scriere ce nu semănă cu nimic din ceea ce ni se predase la „literatura moldovenească” în anii de şcoală şi ni se mai băga pe gât la facultate.

Brusc, o lume acţionând după cu totul alte reguli, în ciuda colhozului, a orânduirii noi, a realismului socialist, se desprindea din paginile cărţii, şi ce lume – una în care o vacă i se adresa viţelului cu formula rostită la încoronarea regilor Angliei, iar un ţăran din talpă sacrifica utilul de dragul frumosului, întorcându-se de la târg nu cu o viţică de lapte, ci cu un bouţ de nea. Cum ar fi, folosul făcea un pas în urmă în faţa frumosului, într-o perioadă – e vorba de 1966, anul apariţiei romanului – când imperativul zilei era producţia şi iar producţia (de cereale, de cărbune, de oţel etc., etc., doar-doar URSS va atinge nivelul Rusiei ţariste din 1913 şi va întrece într-o bună zi SUA!).

De-atunci, am recitit Povestea… de câteva ori, la diferite vârste, iar mirarea mea în loc să se „aşeze” (ca un vin maturat) doar a sporit, chiar şi după ce i-am consacrat romanului un studiu, Povestea (vorbei) cu cocoşul roşu (vezi: Poezia de după poezie, Cartier, 1999).

Despre o şi mai mare uimire mărturisea, prin 2003-2004, şi ex- cronicarul de la România literară, Claudiu Constantinescu, cel care-i fusese redactor de carte la volumul apărut la Editura Fundaţiei Culturale Române, 2002 (romanul Povestea cu cocoşul roşu şi nuvela Elegie pentru Ana-Maria). Altfel spus, în grădina literelor noastre căzuse din cer un meteorit, iar partidul – vezi I. Racul şi V. Senik, Cu povestea nu se glumeşte, în: Comunistul Moldovei, nr. 5/1973 – nu ştia cum să arunce mai repede şi cât mai departe piatra în ograda vecină (astfel, vol. 2 al romanului apare doar în… traducere, la Moscova). Şi a aruncat-o, autorul fiind pus la index timp de 18 ani (abia în 1983 vede lumina tiparului culegerea de nuvele Elegie pentru Ana-Maria, opera sa de vârf), când este silit să se consacre traducerilor, spre a-şi hrăni familia şi a nu-şi pierde meseria de scriitor. Mă gândesc ce s-ar fi întâmplat dacă autorul şi-ar fi trimis romanul în Vest, riscând totul – poate că astăzi am fi vorbit de un Kundera basarabean…

Scriu aceste rânduri azi, 4 iulie, când Vasile Vasilache ar fi împlinit 85 de ani – dacă-mi lipseşte din peisajul nostru cultural cineva, anume Domnia Sa este acela. Om dintr-o bucată, n-a ezitat să-i întoarcă lui V. Voronin Ordinul Republicii (adevărat, primit din alte mâini) atunci când preşedintele comunist l-a decorat cu aceeaşi distincţie pe Ivan Ivanovici Bodiul; s-a retras din Consiliul USM în semn de protest atunci când acad. M. Cimpoi şi-a succedat lui însuşi, a n-a oară, la funcţia de preşedinte al scriitorilor; bref, a fost o adevărată instituţie morală a obştii, o conştiinţă critică mereu trează… Oricine l-a cunoscut mai îndeaproape – mă număr şi eu printre privilegiaţi – ştie cât cântărea cuvântul lui Vasilache; n-a fost un altul pe măsură. Trei zile s-a bucurat de „vârsta tolstoiană” (pe 4 iulie 2008 tocmai împlinea 82 de ani), pentru ca în noaptea spre 7 iulie să plece. Nu a fost nevoie de „gara Astapovo” – întreaga RM este o haltă uitată de Dumnezeu, dacă nu cumva o linie moartă….

Pe post de ferpar, transcriu această frază din Povestea cu cocoşul roşu, de-o neasemuită frumuseţe: „Un mort între doi vii trecea printr-un viu între doi morţi şi i-a spus viul dintre doi morţi mortului dintre doi vii: Nu te prea-prea… peste mine, căci, dacă se dă viu la viu, rămân numai morţii!”