Linkuri accesibilitate

Emilian Galaicu-Păun

(Foto: Igor Schimbător)
(Foto: Igor Schimbător)


Ţin minte şi azi uimirea peste măsură cu care, student fiind în anii stagnării (înainte să moară Brejnev), citisem pe nerăsuflate romanul lui Vasile Vasilache, Povestea cu cocoşul roşu, scriere ce nu semănă cu nimic din ceea ce ni se predase la „literatura moldovenească” în anii de şcoală şi ni se mai băga pe gât la facultate.

Brusc, o lume acţionând după cu totul alte reguli, în ciuda colhozului, a orânduirii noi, a realismului socialist, se desprindea din paginile cărţii, şi ce lume – una în care o vacă i se adresa viţelului cu formula rostită la încoronarea regilor Angliei, iar un ţăran din talpă sacrifica utilul de dragul frumosului, întorcându-se de la târg nu cu o viţică de lapte, ci cu un bouţ de nea. Cum ar fi, folosul făcea un pas în urmă în faţa frumosului, într-o perioadă – e vorba de 1966, anul apariţiei romanului – când imperativul zilei era producţia şi iar producţia (de cereale, de cărbune, de oţel etc., etc., doar-doar URSS va atinge nivelul Rusiei ţariste din 1913 şi va întrece într-o bună zi SUA!).

De-atunci, am recitit Povestea… de câteva ori, la diferite vârste, iar mirarea mea în loc să se „aşeze” (ca un vin maturat) doar a sporit, chiar şi după ce i-am consacrat romanului un studiu, Povestea (vorbei) cu cocoşul roşu (vezi: Poezia de după poezie, Cartier, 1999).

Despre o şi mai mare uimire mărturisea, prin 2003-2004, şi ex- cronicarul de la România literară, Claudiu Constantinescu, cel care-i fusese redactor de carte la volumul apărut la Editura Fundaţiei Culturale Române, 2002 (romanul Povestea cu cocoşul roşu şi nuvela Elegie pentru Ana-Maria). Altfel spus, în grădina literelor noastre căzuse din cer un meteorit, iar partidul – vezi I. Racul şi V. Senik, Cu povestea nu se glumeşte, în: Comunistul Moldovei, nr. 5/1973 – nu ştia cum să arunce mai repede şi cât mai departe piatra în ograda vecină (astfel, vol. 2 al romanului apare doar în… traducere, la Moscova). Şi a aruncat-o, autorul fiind pus la index timp de 18 ani (abia în 1983 vede lumina tiparului culegerea de nuvele Elegie pentru Ana-Maria, opera sa de vârf), când este silit să se consacre traducerilor, spre a-şi hrăni familia şi a nu-şi pierde meseria de scriitor. Mă gândesc ce s-ar fi întâmplat dacă autorul şi-ar fi trimis romanul în Vest, riscând totul – poate că astăzi am fi vorbit de un Kundera basarabean…

Scriu aceste rânduri azi, 4 iulie, când Vasile Vasilache ar fi împlinit 85 de ani – dacă-mi lipseşte din peisajul nostru cultural cineva, anume Domnia Sa este acela. Om dintr-o bucată, n-a ezitat să-i întoarcă lui V. Voronin Ordinul Republicii (adevărat, primit din alte mâini) atunci când preşedintele comunist l-a decorat cu aceeaşi distincţie pe Ivan Ivanovici Bodiul; s-a retras din Consiliul USM în semn de protest atunci când acad. M. Cimpoi şi-a succedat lui însuşi, a n-a oară, la funcţia de preşedinte al scriitorilor; bref, a fost o adevărată instituţie morală a obştii, o conştiinţă critică mereu trează… Oricine l-a cunoscut mai îndeaproape – mă număr şi eu printre privilegiaţi – ştie cât cântărea cuvântul lui Vasilache; n-a fost un altul pe măsură. Trei zile s-a bucurat de „vârsta tolstoiană” (pe 4 iulie 2008 tocmai împlinea 82 de ani), pentru ca în noaptea spre 7 iulie să plece. Nu a fost nevoie de „gara Astapovo” – întreaga RM este o haltă uitată de Dumnezeu, dacă nu cumva o linie moartă….

Pe post de ferpar, transcriu această frază din Povestea cu cocoşul roşu, de-o neasemuită frumuseţe: „Un mort între doi vii trecea printr-un viu între doi morţi şi i-a spus viul dintre doi morţi mortului dintre doi vii: Nu te prea-prea… peste mine, căci, dacă se dă viu la viu, rămân numai morţii!”
(Foto: Igor Schimbător)
(Foto: Igor Schimbător)

Trei puncte determină un plan; trei date sau, mai exact, aceeaşi dată – e vorba de 28 iunie (1914 – asasinarea arhiducelui Franz Ferdinand de Habsburg la Sarajevo, marcând izbucnirea Primului Război Mondial; 1919 – încheierea Tratatului de Pace de la Versailles, între Puterile Aliate şi Germania, în dauna celei din urmă; 1940 – a doua notă ultimativă adresată de URSS prin care România a fost silită să cedeze Basarabia şi nordul Bucovinei) – care revine în istoria ultimului secol pentru a răscroi lumea, fixează un soi de memento mori ce ne priveşte nemijlocit. Doar că memoria noastră colectivă se poartă, de la o vreme-ncoace, în minijupă.

Judecând după (lipsa de) importanţa acordată acestei date de către elita politică de la noi, acum când campania electorală a rămas în urmă şi nu există riscul de a fi sancţionat de o parte a electoratului, s-ar crede că însăşi naţiunea moldovenească există din 1991, orice referire la trecut fiind un fel de… în căutarea pierderii de timp. Este incredibil că doar două formaţiuni politice – una parlamentară (PL) şi alta extraparlamentară (PNL) – au comemorat evenimentul, în PMAN, în faţa a puţin peste o sută de oameni. Or, nici un alt eveniment nu a marcat mai decisiv – pentru unii cu semnul minus, pentru alţii cu plus – istoria Basarabiei/Moldovei ca 28 iunie 1940; a-l trece cu vederea înseamnă a te minţi pe tine însuţi ca om de stat (şi electoratul tău, dacă tot veni vorba), prin omisiune. Refuz să înţeleg cum nişte bărbaţi ai neamului, tocmai ei atât de generoşi cu sărbătorirea a tot felul de aniversări, nu au găsit, în cei 20 de ani de suveranitate, o culoare pe măsura acestei zile tragice – căci NU AR FI FOST 27 AUGUST 1991 FĂRĂ 28 IUNIE 1940.

Cele câteva zeci de tricoloruri îndoliate din PMAN arătau astăzi plouate de tot, şi nu doar din cauza vremii de afară. Discursurile, şi ele erau „di jăli” (cum s-a exprimat cineva din – ar fi trebuit să scriu – mulţime). Retorica mitingului, aceeaşi de la ’89 încoace, nu şi-a schimbat nici vorbitorii, nici auditoriul. Liberalul Mihai Ghimpu apasă pe glanda lacrimală: „1812, 1940, 1992 sunt anii în care fie Rusia ţaristă, fie Rusia sovietică, fie cea democratică, a tăiat din pământul şi corpul nostru. Noi trebuie să vorbim despre această ocupaţie, ca fiecare dintre noi să înţeleagă că deasupra capurilor noastre stă sabia Federaţiei Ruse şi noi trebuie să ne apărăm pământul. Nu vrem nimic decât să recunoască acest lucru. Şi mă întreb oare cât sânge le mai trebuie lor, cât pământ le trebuie să rupă din noi – un popor paşnic, care trăieşte pe pământul său; oare nu le ajunge?!”; lidera naţional-liberală Vitalia Pavlicenco cere Guvernului RM să-i ceară Rusiei, succesoarea URSS, despăgubiri, estimând că „această despăgubire morală şi materială este de 27,8 miliarde de dolari”. Şi cu asta basta! Alte voci (mă refer la primele voci: a preşedintelui, fie şi interimar, şi a premierului) sunt – ca să parafrazez un titlul celebru – în alte încăperi, cu uşi capitonate…

Acum stau şi mă întreb: martiriul de care vorbea Mihai Ghimpu are un echivalent bănesc, şi încă unul calculat cu atâta precizie (27,8 miliarde de dolari) de Vitalia Pavlicenko?! Şi dacă e posibil totuşi un alt tip de discurs, mai puţin plângăreţ („…oare cât sânge le mai trebuie lor, cât pământ le trebuie să rupă din noi – un popor paşnic”), dar şi mai puţin arogant (îmi imaginez că Rusia s-a şi grăbit să restituie banii, până la ultimul cent)? De ce monopolul suferinţei naţionale le-a revenit unor partide mici? Tace vocea întâi; tace vocea a doua, pe două voci… Iar secretarii le scriu deja discursurile solemne pentru 27 august – 20 de ani sunt istorie; şi 71 de ani ce-s?!

Încarcă mai mult

Emilian GALAICU-PĂUN (n. 1964 în satul Unchiteşti, Floreşti, din Republica Moldova).

Redactor-şef al Editurii Cartier; din 2005, autor-prezentator al emisiunii Cartea la pachet de la Radio Europa Liberă; redactor pentru Basarabia al revistei „Vatra“ (Târgu Mureş).

Cărţi publicate:

(POEZIE) Lumina proprie, 1986; Abece-Dor, 1989; Levitaţii deasupra hăului, 1991; Cel bătut îl duce pe Cel nebătut, 1994; Yin Time, 1999 (trad. germană de Hellmut Seiler, Pop-Verlag, 2007); Gestuar, 2002; Yin Time (neantologie), 2004; Arme grăitoare, 2009; A-Z.best, antologie, 2012; Arme grăitoare, ediţie ne varietur, 2015; A(II)Rh+eu / Apa.3D, 2019;

(ROMAN) Gesturi (Trilogia nimicului), 1996; Ţesut viu. 10 x 10, 2011 (trad. engleză de Alistair Ian Blyth, Living Tissue. 10 x 10, Dalkey Archive Press, SUA, 2019);

(ESEU) Poezia de după poezie, 1999; Cărţile pe care le-am citit, cărţile care m-au scris, 2020;

(TRADUCERI) Jean-Michel Gaillard, Anthony Rowley, Istoria continentului european, 2001; Robert Muchembled, Oistorie a diavolului, 2002;Mario Turchetti, Tirania şi tiranicidul, 2003; Michel Pastoureau, O istorie simbolică a Evului Mediu occidental, 2004; Michel Pastoureau, Albastru. Istoria unei culori, 2006; Michel Pastoureau, Ursul. Istoria unui rege decăzut, 2007; Roland Barthes, Jurnal de doliu, 2009; Edward Lear, Scrippius Pip, 2011; Michel Pastoureau, Negru. Istoria unei culori, 2012.

Prezent în numeroase antologii din ţară şi din străinătate.

Opiniile autorului nu reflectă, neapărat, poziția Europei Libere.

XS
SM
MD
LG