Emilian Galaicu-Păun

Nu cred că istoria literaturii române îl va reţine pe Vladimir Beşleagă neapărat ca poet, deşi anume poetul din el a făcut posibilă spectaculoasa evoluţie (în domeniul limbajului – a se vedea Zbor frânt, dar şi Viaţa şi moartea nefericitului Filimon) a prozatorului cu acelaşi nume, intrat demult în conştiinţa critică a contemporanilor. Altminteri, nu-i deloc un caz singular – şi Nicolae Breban este, înainte de toate, recunoscut drept romancier de primă mână, compunerea versurilor (Elegii parisiene, 1992; ediţia a II-a, 2006) sau traducerea unor autori dragi (Rainer Maria Rilke, Elegii duineze, 2006; 2008) rămânând o dulce zăbavă, dacă nu cumva poezia joacă rolul de camerton. Altfel spus, debutul poetic al lui Vladimir Beşleagă, la cei 75 de ani bătuţi pe muchie, cu volumul Ţipătul lăstunului, Ediţie alcătuită de Andrei Ţurcanu, Cartier, 2006, nu mi se pare unul surprinzător, ci cât se poate de firesc – este căutarea tonului personal între o probă de orchestră şi o reprezentaţie cu public (romanele sunt nişte concerte simfonice, nu-i aşa?!...), versurile fiind scrise pe durata întregii vieţi de creator. În acest sens, se cheamă că autorul Zbor-ului frânt (într-o primă redacţie, chiar Ţipătul lăstunului, titlu ce s-a păstrat pentru varianta rusă a romanului: Крик стрижа) şi-a văzut visul cu ochii:


(De remarcat punctele de suspensie, la începutul şi la sfârşitul versurilor, amintind de cusăturile unei răni cauterizate, grăitoare tocmai prin ceea ce nu poate spune – într-un alt text, autorul se confesează: „…vreau o carte fără cuvinte/ vreau să mă cufund în tăcere/ Eterna Tăcere…”; dacă nu ar fi impregnate de-un spirit profund naţional – de ex.: „…cum stau satele noastre/ cetăţi fără de ziduri/ sub asprul vânt al istoriei…” –, aş zice că autorul nostru urmează îndeaproape poetica haiku-ului.)

La prima vedere, textele poetice ale lui Vladimir Beşleagă seamănă grafic cu nişte mici partituri muzicale în care autorul pune pe hârtie nici nu un lied, rareori – un motiv încheiat, cel mult un acord („…trăiesc/ în aşteptarea/ unei/ minuni…”), o notă (cu surdină: „trrrec trrrenuri/ prrrin uuurechi/ vvvâjâie vvvântul/ vvvân/ vvvurechi/ uuurlă luuupii/ uuuân/ uuurechi…” – nu ştiu de ce, aceste versuri mă duc cu gândul la trenurile cu deportaţi basarabeni, din ’40, ’41, ’49), dacă nu cumva însuşi câmpul alb al paginii funcţionează pe post de cutie de rezonanţă. Sunt tot atâtea stări (doar că nu de moment, ci îndelung răbdate), surprinse pe viu şi înfierate cu dangaua. Până la os, unele:

Altfel spus, poetica lui Vladimir Beşleagă funcţionează după principiul spiralei comprimate timp îndelungat până aproape/dincolo de pragul de rezistenţă şi brusc eliberate – exemplar, în acest sens, mi se pare poemul de la pag. 37, un adevărat hronic/pomelnic al neamului (nevoii – cum altfel?!) descărcat într-un singur vers, rupt şi acesta în trei:

Din aceeaşi categorie – hai să-i spunem, citându-i pe cronicarii atât de dragi cărturarului nostru, de neamul moldovenilor – se remarcă „satele noastre/ cetăţi fără de ziduri…”, citat mai sus; mai puţin convingător, căci se lasă furat de retorică, „…proslăvitu-te-am/ urâtu-te-am (…) neam al meu…” conţine şi câteva versuri pe care eu unul le-aş ridica în stemă: „[al meu neam] dat lumii de haram/ şi mie/ de hram”. Fără să se refere explicit la perduta genta, a noastră, poemul de la pag. 33 (una dintre capodoperele volumului) are forţa unei parabole naţionale (un fel de Mioriţa din perspectiva… câinilor „mai (puţin) bărbaţi”), dar şi general-umane:


La fel pe dimensiunea baladescă, de data aceasta a Meşterului Manole (din care n-a rămas piatră pe piatră), se construieşte şi poemul de la pag. 35 („…e ca un blestem/ mereu de la zero/ mereu de la zero/ mereu de la zero/ mereu de la zero îmi reiau existenţa”), dar ceva din scrâşnetul lui „haram/hram” parcă s-a pierdut pe drum. Aşadar, nu discursul militant (chit că – în surdină), şi nici lamentările (perfect bărbăteşti), ci mai curând „datu’ cu cuţâtu-n chiatră” scapără scântei în lirica autorului nostru. Şi aici recunosc mâna artizanului care a cioplit Zbor frânt – or, versurile-i sunt tot atâtea aşchii de cremene, sărite de la marile construcţii epice ale romancierului.

Chiar şi atunci când îşi mângâie femeia, tot cu mână aspră de Meşter Manole & cioplitor în piatră o face. Nu-i vorbă: versurile degajă o mare tandreţe („…dulce eşti şi/ mult amăgitoare/ coapsă albă de femeie…”), dar şi o potenţă gata oricând să explodeze („…bărbatul/ să uimească pre femeie/ femeia/ să încânte pre bărbat…”). Nu-i mai puţin adevărat că unor declaraţii directe, oricât de simţite („…gândul meu dintâi/ către tine/ suflarea mea de pe urmă/ pentru tine…” sau „prin suflarea ta respir/ prin suflarea ta trăiesc”), le prefer acest scurt (cu o silaba mai puţin ca un haiku!) poem care lasă loc imaginaţiei, dezvăluind doar atât cât să sugereze o dulce prezenţă:


Sunt versuri de atmosferă, concise ca nişte ikebane de cuvinte, ale căror simetrii funcţionează nu doar în interiorul unui text, ci şi între două şi mai multe poeme; două dintre acestea mi se par pur şi simplu complementare: „…fiinţa mea adevărată/ e doar în noapte/ împărată…” şi „…de atâtea zile şi nopţi nu te-am văzut/ şi peste sufletul meu a coborât/ întunericul…”. Fără a străluci prin originalitate (parcă am mai întâlnit comparaţii naturiste, de genul: „…tu vei fi creanga încărcată de floare/ iar vântul eu/ venit de pe drumuri de arşiţă…” sau „…ai apărut în viaţa mea/ precum/ într-o livadă la sfârşit de vară/ după ploaie…”), emoţionează tocmai firescul spunerii/trăirii, chit că-n spatele aparentei simplităţi se desluşesc sonorităţile ademenitoare din Cântarea cântărilor, la unison cu versetele grave ale Eclesiastului, ca-n acest poem de forţă pe care-l citez cap-coadă respectându-i verticalitatea:

„ …fără tine
s-a lăsat iar pustiul peste întreaga
lume
şi iar mă simt gol pe dinăuntru
cum eram înainte de a te cunoaşte
din ce-am fost am rămas doar o
coajă
subţire fragilă
ca mâine se va risipi şi ea
iar vântul
o va spulbera
amestecându-mă
cu pulberea eternă
a pământului…”

Şi astfel, pe neprins de veste, nu mai suntem pe tărâmul lui Eros, ci al lui Thanatos. Punct şi de la (celălalt) capăt.

Atunci când nu reacţionează visceral (acel „…nu nu nu” din plâns pentru feciorul meu pierdut pe 21 ianuarie 1987), tema morţii nu-i dă fiori metafizici lui Vladimir Beşleagă – s-ar zice versurile sale se aştern ca nişte traverse pentru ca trenul funerar să poată sosi la timp în… gara pentru unul singur. Uimitor de concretă, lumea văzută cu ochi de rămas-bun capătă un plus de prezenţă, ca şi cum abia transpunerea acesteia în cuvinte i-ar garanta perenitatea („…cu fiece zi sufletul meu/ se mută să trăiască în cuvinte/ în rânduri de carte”). Mai cu seamă îi reuşesc lui Beşleagă pastelurile în alb şi negru – specia pe care ar putea-o patenta! –, dintre care două mi se par adevărate bijuterii:

„…cortegiul alb urcând pe costişa cu umbre
sus pe culme un copac singuratic veghează
psalmii cad din iarbă pe marginea drumului
şi caprele vin din urmă clătinându-şi
tăcute bărbile
faţa ta nu se vede în aburii căldurii
copite mari rotunde lasă urme rotunde
ochii mei curg prin praful fierbinte
al drumului
şi pe unde calcă ei rămân picături negre…”

şi, mai spre finalul volumului, când universul liric începe a se dematerializa până la sunetul de clopote din poema finală, această cerna hodinka:

„…am zis da soarele nostru a scăpătat spre
chindie
şi ca mâine va ninge abundent
clădind deasupra noastră
munţi albi
şi el va lumina atât de slab
încât nu va mai putea încălzi
să-i topească
şi noi vom adormi sun zăpezi
pentru totdeauna…”

Seninătatea cu care acceptă trecerea/tăcerea eternă („…m-am risipit… viaţa s-a dus….”), dincolo de resemnare („…sunt bătrân ca vremea eu/ sunt bătrân ca vremea eu/ sunt bătrân ca vremea eu/ sunt bătrân…”), trădează de fapt un suflet împăcat cu sine (mai puţin – cu lumea), chit că a avut multe de pătimit. Este un fel de/chiar Memento mori, în regim de aşteptare („Asudând, printre Pomi, în Grădină,/ Risipindu-mă în file de carte,/ Îngăduie-mi doar o Oră senină –/ Îngădui-mi-o, Moarte”), dar şi o partidă de şah – exact ca-n filmul lui Ingmar Bergman, A şaptea pecete – cu Nimicul, Marele („Orice Dorinţă (a mea) Împlinită/ Este un Pas (al meu) către Moarte./ Orice Dorinţă (a mea) Neîmplinită/ Sunt Doi Paşi ai Morţii către Mine”). Altfel spus, fie că începe cu albele, fie că începe cu negrele, pierderea este înscrisă în logica însăşi a jocului, ceea ce nu-l face mai puţin pasional. Deloc întâmplător, autorul se identifică – dovadă: textul e reluat pe coperta a patra a volumului, pe post de… basorelief! – cu „un cocostârc singuratic/ în câmp deschis/ prins în crucea/ lunetei (…) gata să-şi ia/ zborul/ printr-o zvâcnire a aripilor/ neştiind/ că degetul/ iată/ apasă/ pe trăgaci…” Or, de la substantivul „trăgaci” la verbul „a trage” e o viaţă de om, în cazul de faţă – de creştin, şi atunci acordul final al cărţii (şi nu numai…) nu poate fi decât acesta:


Nu-ţi prea vine să spui, după aceste cuvinte, obişnuitul „restul e tăcere” – în plus, din vraful de manuscrise ale maestrului Beşleagă s-ar putea alege oricând alte 2-3 volume de versuri, pentru a nu rămâne, tocmai Domnia Sa, Poetul „cărţilor nescrise” (citeşte – „needitate”).

* * * * * * *
Vadimir Beşleagă este un tragic maratonist al literelor noastre care tot aleargă de câteva decenii bune, dar nu spre a vesti Victoria în cetate, ci pentru a da alarma! De la Zbor frânt la Cumplite vremi, fără a uita de Viaţa şi moartea nefericitului Filimon (una dintre puţinele opere de sertar ale literaturii române din Basarabia!), Domnia Sa nu şi-a scos niciodată zalele de luptător, şi nici nu s-a încununat, ca atâţia alţii, cu laurii crescuţi în serele politicii naţionale. Dacă nu aş şti că orice comparaţie şchioapătă, l-aş numi „un Socrate la scară locală”; frică însă mi-i că se vor găsi deîndată unii să-i întindă cupa cu otravă. D’aia şi nu-l compar cu nimeni – Vladimir Beşleagă este el însuşi o unitate de măsură.

În ciuda tonului glumeţ din titlu (cine nu-şi aduce aminte de „Vărul Shakespeare” al lui Marin Sorescu?!), Gustave Eiffel chiar poate fi numit Naşul podurilor din Moldova. Faptele vorbesc, cum s-ar zice. Bref, în cea de a doua jumătate a sec. XIX, un inginer rus a construit un pod peste Nistru între localitatea Ungheni din Basarabia şi comuna Ungheni din judeţul Iaşi, construcţie ce se dovedeşte a fi prea puţin rezistentă. Atunci conducerea companiei feroviare apelează la nimeni altul decât Gustave Eiffel, cunoscut arhitect de poduri, în vârstă de 44 de ani. Acesta vine în Basarabia în 1876, unde şi proiectează „Podul Eiffel” (cum i se spune de la bun început), care va fi inaugurat pe 21 aprilie 1877. Pare – nu-i aşa? – un fragment de Turnul Eiffel aruncat peste-o apă, ceea ce înseamnă că, mai mult ca niciodată, stilul este omul.

La doar trei zile de la inaugurare, izbucneşte războiul ruso-tur, iar podul intră deîndată în… serviciul armatei ruse, servind la trecerea trupelor militare şi a armamentului greu. Dincolo de rolul strategic, pentru care şi fusese proiectat, podul va juca şi un important rol economic, iar ceva mai târziu şi politic. De remarcat că-n tot acest răstimp a trebuit să facă faţă – şi a făcut, cu brio! – numeroaselor inundaţii, certificând o dată în plus rezistenţa construcţiei lui Eiffel. Şi încă: rămânând mereu în funcţiune, niciun proiectil n-a atins podul pe durata celui de al Doilea Război Mondial. Acelaşi pod avea să intre în istorie, sub numele de Podul de flori, pe 6 mai 1990, când românii de pe cele două maluri ale Prutului s-au regăsit, pentru o zi, după circa jumătate de secol de înstrăinare.

O construcţie geometrică perfectă, Podul Eiffel, căruia Turnul Eiffel (1889) s-ar cuveni să-i zică „bade”!