Emilian Galaicu-Păun

Septembrie poate fi numită, pe bună dreptate, luna răzgândirilor în serie – preşedintele Parlamentului Republicii Moldova, dl (şi dacă mă răzgândesc şi-i zic… tovarăş?!) Marian Lupu nu mai vorbeşte româna, ci moldoveneasca (şi cu accentul pretins bucureştean cum rămâne, dle speaker?!). Cică „s-a răzgândit”, iar argumentelor ştiinţifice ale lingviştilor le contrapune, nici mai mult nici mai puţin, „ştiinţele politice” de la noi – dr. Vasile Stati, autorul Dicţionarului (de tristă faimă) român-moldovenesc, îşi poate freca mâinile de bucurie: şi-a mai recrutat un adept!

Între timp, şi fracţiunea PCRM s-a răzgândit – după ce a boicotat luni de zile şedinţele Legislativului, ridicând totuşi salariile de deputaţi, s-a întors iarăşi în sala de şedinţe, era să zic in corpore, dacă nu ar fi pierdut câţiva membri pe drum (grupul Vadim Mişin), care s-au răzgândit la rândul lor să mai dea cu secera şi ciocanul pân’ la ziuă. Ultimul răz-gândac, în acest sens, este chiar Ion Ceban, omul-tribun care „ieşea aşa de înflăcărat la mitinguri, pe frig, chemând lumea” (Vladimir Voronin dixit!), care şi-a părăsit comilitonii în plină şedinţă a Parlamentului, creând semi-surpriza sesiunii de toamnă a acestuia.

Nici politicienii din celălalt capăt al spectrului politic (d’aia e şi spectru, că se încovoaie ca o potcoavă, apropiind extremele – nu mă întrebaţi cui anume îi poartă noroc!) nu au fost mai consecvenţi – însuşi premierul ţării Vlad[imir = и мир] Filat s-a răzgândit nitam-nisam să mai conecteze Republica Moldova la sistemul energetic european, întorcându-se cu faţa spre lucoarea de la Răsărit. Drept urmare, socialistul Igor Dodon, a cărui frunte bombată pare să tot aştepte venirea pe lume a vreunei Atene/Minerve, s-a răzgândit, pe moment, să distrugă Alianţa pentru Integrare Europeană-2, salutând decizia liderului PLDM. Până şi o stradă s-a răzgândit să poarte numele din 1990, revenind la cel din 1970, pentru ca apoi să rămână totul pe vechi (adică – pe nou), str. Al. I. Cuza Vodă.

Pe lângă toate aceste „răzgândiri la vârf”, cea a şoferilor de maxi-taxi – aflaţi în grevă preţ de două zile, iar apoi ieşiţi la lucru, fără să obţină totuşi creşterea preţului unei călătorii la 5 lei – mi se pare cea mai salutabilă: la urma urmei, mii de oameni au ajuns la timp la serviciu, în condiţii… era să scriu „relativ decente”, dar ştiind cum stau de fapt lucrurile, m-am răzgândit. (Dacă mă gândesc bine, şi primarul Dorin Chirtoacă trebuie că s-o fi răzgândit să scoată – de la naftalină (vorba vine!) – troleibuzele suplimentare promise, altfel nu-mi pot explica îmbulzeala din transportul public urban.)

Ajuns în alineatul în care se trage concluzia, stau şi cuget: dacă aş fi Auguste Rodin, cum i-aş zice sculpturii înveşnicind omul nostru căzut în cap: Răz-Gândacul de pe malul Bâcului sau Răz-Gânditorul din PMAN?!

Expresie a democraţiei, dar şi instrument încercat de conturnare a acesteia – şi într-un caz şi-n altul, nu fără suportul mass-media –, sondajele fac şi desfac realitatea (aia de peste geam, nu de pe postul TV cu acelaşi nume!), iar odată cu aceasta şi viaţa fiecăruia dintre noi. În ce măsură corespund adevărului, cu tot cu faimoasa lor marjă de eroare, şi ea variabilă? – iată o întrebare tocmai bună de supus opiniei publice. Într-adevăr, cine crede sondajelor?

Trec peste sfera politicului, unde sondajele sunt adevărate cuvinte de putere – şi am avut un an în care, din Rusia în SUA, din Franţa în România, din Grecia în Spania etc., etc., dacă cel puţin unul din două sondaje era sondă (de hirdocarburi, de pildă), astăzi Europa/lumea întreagă nu mai era dependentă de monarhiile petroliere & regimurile autoritare ce stau pe conducta de petrol sau gaz –, şi mă opresc la „datul că părerea” despre economie. Cum aş putea numi astfel sondajul UNIMEDIA, ce spune sus şi tare că Moldova NU trebuie să accepte reducerea de 30% la gazul rusesc în schimbul denunţării acordurilor energetice cu UE?! Aşadar, 3.300 de internauţi (ceea ce reprezintă 83%), despre care nu se ştie mai mult nimic, au votat NU, şi doar 15% au dat un răspuns afirmativ. (Între paranteze fie spus, aceeaşi UNIMEDIA anunţa victoria detaşată a lui Dorin Chirtoacă în bătălia pentru primăria Chişinăului încă din primul tur…) Greu de crezut că Guvernul va ţine seama de părerea internauţilor sondaţi, la fel cum nici maratonul dezbaterilor televizate de la Jurnal TV, Publika TV, Prime TV etc., etc. nu a „obrăzat” deloc clasa noastră politică, ci mai degrabă i-a ridicat mereu mingea la fileu. (Cel puţin dezbaterile televizate au avantajul de a nu fi anonime, dar şi în cadrul acestora se citesc anumite scheme – cu aceleaşi personaje, plus minus invitaţii de ultimul moment.) Să fie doar o simplă coincidenţă că aceeaşi sursă media plasează aprecierea lui Dmitri Rogozin la adresa liberalului Mihai Ghimpu („Un politician foarte îndrăzneţ şi prevăzător este acest Ghimpu”) în imediata apropiere a ştirii despre sondajul amintit mai sus?! Sau trebuie să întrevedem şi în această plasare strategică neapărat „mâna” cuiva, o manipulare, în vederea unui viitor sondaj – referitor la deschiderea consulatului rus la Tiraspol, să zicem…

Nu este nici un secret pentru nimeni – enormul capital dacă nu de simpatie, cel puţin de speranţă, A.I.E. l-a consumat încă înainte de a fi chemată la bis (dacă vă mai aduceţi aminte, în chiar seara scrutinului, aceleaşi sondaje o dădeau învingătoare cu peste 60% la alegerile repetate din toamna lui 2010!); între timp, în vârful băţului inaccesibil se tot schimbă „morcovul – Petru Cărare ar fi scris „păpuşoiul” – chestiunii”: că vrem sau nu în UE versus Uniunea vamală Rusia-Belarus, că să revenim la vechea denumire a cutărei sau cutărei străzi (de ce nu şi localităţi?!), că dracu’, că lacu’, tot atâtea modalităţi de a canaliza nemulţumirea în creştere spre niciunde… (Şi în ţările cu tradiţii democratice se fac sondaje, dar de cele mai multe ori nemulţumirea populaţiei se manifestă în stradă, prin marşuri de protest sau greve – în octombrie 2010 am prins, la Paris, nişte manifestaţii-monstru, ştiu cum arată une foule sentimentale.) Nu că aş avea ceva împotriva acestei forme a „democraţiei participative”, dar toată povestea asta cu apăsatul tastelor seamănă cu invenţia japoneză din anii ’80: la parterul unor firme-gigant se instalează păpuşa în cauciuc a PDG-ului, pentru ca orice salariat să-şi poată exprima fizic nemulţumirea, luându-l la pumni. Mă tem însă că nici aceasta din urmă nu mai funcţionează la randamentul deplin, de când cu punerea camerelor de luat vedere pe bieţii lucrători…

Şi Dvs., v-aţi sondat?!!