Judecând după agitaţia taberei perdante (atenţie – nu zic „adverse”, pentru că nu gândesc lumea scrisului în termeni de… adversităţi!), care chema din paginile hebdomadarului Literatura şi Arta – prin vocea ex-preşedintelui USM, acad. Mihai Cimpoi –, în ajunul convocării Adunării Generale extraordinare, la boicotarea acesteia, pe motiv că scriitorilor le-ar trebui o „dezlegare” de la instanţa judecătorească (ce tot întârzie!) înainte de a se întruni, te-ai fi aşteptat cel puţin la o revoluţie de palat.
Deziluzie pe toată linia – şi asta, pe de-o parte, deoarece majoritatea literaţilor nu au dat ascultare chemării academice, aşa că Adunarea s-a putut desfăşura în condiţii legale; pe de-alta, fiindcă nu s-a mai văzut o întrunire scriitoricească mai cuminte & fără istorie.
Scurt pe doi – actualul preşedinte, dl Arcadie Suceveanu, a fost reales cu o majoritate de voturi (138 din 161), contracandidatul său, dl Iurie Colesnic (acumulând 21 de voturi; 3 voturi fiind declarate nevalabile), a fost primul care l-a felicitat. Bref, nu tu contestări, nu tu chemări la arme, nici convocări în faţa tribunalului… La fel, lista consiliului USM, oarecum înnoită faţă de lista precedentă, nu a stârnit nedumeriri, nici proteste – cum era şi firesc, tocmai cei care s-au auto-exclus, chemând la boicotarea Adunării Generale, nu s-au mai regăsit în noua componenţă a Consiliului de conducere. Qed.
Toate bune şi frumoase, s-ar zice, dacă dincolo de faţada reamenajată pe moment, nu s-ar ascunde o obşte (mai exact, breaslă – altminteri, s-a şi propus ca meseria de scriitor să fie inclusă în Catalogul Profesiilor!) devastată, ce nu a ştiut să facă faţă schimbărilor sociale, pe care tot ea le-a iniţiat în 1988-1989. Fiindcă e greu de crezut că „dublii perdanţi”, fluturând acelaşi stindard academic (de fapt, o „triadă” academică – fie şi de onoare, cu Mihai Cimpoi, Nicolae Dabija & Valeriu Matei), se vor conforma deciziei majorităţii literaţilor, ceea ce înseamnă că procesul de scindare continuă – iar instanţa de judecată nu face decât să-l legitimeze.
Uimitor, cum tocmai aceşti „secesioniştii” – tot ei, campioni ai „unionismului” pe listele de plată ale Ţării vecine şi prietene – calcă pe grebla lui Constantin Munteanu, cel care înfiinţa, având girul (dacă nu chiar binecuvântarea, de vreme ce a participat la adunarea de constituire!) preşedintelui de-atunci al R. Moldova, Vladimir Voronin, o uniune de alternativă, regrupând literaţi de pe ambele maluri ale Nistrului de-o anumită culoare politică, şi ea marcată cu dangaua, pardon – cu secera şi ciocanul.
După ce că literatura română din Basarabia continuă să fie privită peste Prut de către unii (Ion Simuţ) drept „a cincia roată la căruţă”, numai o Transnistrie literară cu acte în regulă (la cât de „imparţială” e justiţia noastră, te poţi aştepta oricând la mutarea capitalei culturale din Chişinău la… Balta!) ne mai lipseşte – şi încă din pasa unui reputat eminescolog, ce ne aruncă iată, printr-un singur gest, în lumea lui I.L. Caragiale. Căci, în ultimă instanţă, a reduce „problema astei vieţi cu care lupt[ă USM]” (Scrisoare II) la întrebarea… cetăţeanului turmentat dintr-O scrisoare pierdută („Eu cu cine votez?”), mi se pare o cădere în derizoriu, dacă nu chiar o prăbuşire morală.
Or, afirmaţiei lui Nietzsche – „Cu cât priveşti mai mult în fundul prăpastiei, cu atât mai mult se uită prăpastia în tine” – i se poate replica în două feluri: asemenea unui rege francez, care ar fi exclamat: „Après moi le déluge!”, şi asemenea lui Charles de Gaulle care, pierzând în 1969 un referendum, şi-a prezentat demisia cu un an înainte de încheierea mandatului.
Ei bine, de cine credeţi că ar avea nevoie Republica Literelor române din Basarabia – de un rege (absolut) sau de un preşedinte (ales, eventual reales o singură dată)?! Altfel spus – cap sau pajură?