Dincolo de prezenţa românească – impresionantă, chit că au strălucit prin absenţă câteva nume grele: Mircea Cărtărescu, Andrei Pleşu, Gabriel Liiceanu sau Neagu Djuvara – la Salon du Livre, Paris, din 21-25 martie curent, târg frecventat de peste 200.000 de vizitatori ce şi-au plătit biletul de intrare (10 Euro), adevărata lovitură mediatică s-a dat după evenimentul propriu-zis, şi anume în zilele imediat următoare, când toate titlurile prezentate la standul ţării-invitat de onoare s-au regăsit în librăriile oraşului.
O după-amiază de marţi, adică la o zi după încheierea Salonului de carte, hoinărind prin Cartierul Latin în compania lui Philippe Loubière, un pasionat traducător din literatura română (domniei sale i se datorează versiunea franceză a lui T. Arghezi, L. Blaga, G. Bacovia ş.a.m.d., iar mai recent şi a romanului lui Răzvan Rădulescu, Viaţa şi faptele lui Ilie Cazane), a fost suficientă ca să mă umple de mândrie – România este prezentă în oraşul-lumină nu doar pe „sticla” televizoarelor, la „Fapte diverse” (alias criminalitate, cerşetorie, prostituţie infantilă etc.), ci şi în vitrinele celor mai bune librării, la loc de cinste. (Nu-i mai puţin adevărat că exact în acelaşi Cartier Latin prezenţa cerşetorilor români pe metru pătrat concurează serios numele româneşti din vitrinele librăriilor, dar despre asta – altă dată…)
Aşadar, după ora stelară a cinematografiei româneşti a noului val, care a făcut furori în Franţa (dar nu numai; dovadă – Poziţia copilului, recent premiat la Berlin), iată că a sunat şi ora cărţii noastre – şi când zic noastre, mă refer la întreg arealul limbii române (romanul Iepurii nu mor, al ieromonahului Savatie Baştovoi din Basarabia, în tălmăcirea harnicei Laure Hinckel, stă mărturie în acest sens) –, adevărat, nu din senin şi nici peste noapte, ci pregătită cu asiduitate şi profesionalism de vechea echipă a Institutului Cultural Român. Căci doar datorită programului de sprijin financiar al traducerilor în limbile de circulaţie europeană s-a putut impune pe piaţa franceză o literatură ce nu a dus niciodată lipsă de valori, dar care abia în ultimul deceniu a ieşit in extenso din cadrul naţional, program pe care, vai! noua echipă a ICR nu se grăbeşte să-l preia, chiar dacă tocmai ea a cules roadele acestei politici de deschidere culturală. În discuţiile pe care le-am avut, pe durata târgului, cu mai mulţi traducători francezi din română, aceştia s-au arătat oarecum neliniştiţi de re-centrarea politicilor ICR pe activităţi cu caracter local în interiorul ţării; or, în aceste condiţii, se întreabă aceştia, cum rămâne cu viitoarele traduceri? cine şi le asumă?!
Căci, orice s-ar spune, nici un editor din Hexagon sau din Germania nu se va aventura să scoată autori ale căror nume, majoritatea scrise cu diacritice, nu le spun mare lucru – cu excepţiile de rigoare, se-nţelege! – marelui public, decât după un acont, cât să acopere tălmăcirea, să zicem. Altfel spus, Salon du Livre de la Paris poate fi punctul de orgă al unei politici culturale strălucite întreprinsă de vechea echipă a ICR, dar şi, hélas! punctul pe „i” (de la franţuzescul: fin) al unui vis de mărire ce va fi luat sfârşit odată cu târgul propriu-zis, după ce că acesta a făcut ca Parisul să trăiască timp de aproape o săptămână (plus alte câteva probabil, în răstimpul cărora titlurile unor autori români vor fi expuse în toate vitrinele librăriilor pariziene) la ora României.
…între timp, am trecut cu toţii – şi sincroniştii, şi protocroniştii – la ora de vară!
