Emilian Galaicu-Păun

Titlul de mai sus NU se referă la renumitul serial sovietic din anul 1973 (Семнадцать мгновений весны), care a dat naştere la nenumărate bancuri cu Stierlitz, Muller ş.a.m.d., ci la cea de-a XVII-a ediţie a Salonului Internaţional de Carte pentru Copii şi Tineret din Chişinău. (Între paranteze fie spus, primăvara pare să fie un anotimp foarte prielnic pentru a organiza târguri de carte – dovadă, chiar recentul Salon du Livre de la Paris, din 21-25 martie, despre care am scris la timpul respectiv.)

Se-nţelege că politicienii nu au putut să lipsească de la eveniment, chiar dacă de data aceasta nu s-au prea înghesuit să viziteze, cel puţin de dragul camerelor de luat vederi, pavilionul nr. 3 de la Moldexpo care a şi găzduit târgul. Mai exact, l-au delegat pe Marian Lupu, să declare deschisă cea de-a XVII-a sesiune (ierte-mi-se limbajul de împrumut, că doar nu suntem în Parlament…) a Salonului; şi aşa am aflat că Domnia Sa trăieşte „un sentiment înălţător” (se putea altfel?!), şi că „nimeni nu mai este oaspete, toţi suntem prieteni”. Obişnuitul limbaj de lemn al elitelor noastre politice, din care am putut desprinde o singură frază ce spunea – mai exact, lăsa să-i scape! – adevărul: „Să ştiţi că ele, cărţile, vă vor ajuta să ajungeţi personalităţi într-o ţară care merită să aibă cărturari” (subl. mea). „Şi nu-i are?!”, am reacţionat imediat la aceste cuvinte. Ba da, mi-ar fi putut răspunde Preşedintele Parlamentului, mai cu seamă că în cuvântarea sa nu a uitat să spună că „ediţia aceasta e deosebită prin faptul că este dedicată marelui maestru Spiridon Vangheli. Să ne trăiască”. „Iar dacă-i are, cum trăiesc de fapt aceşti cărturari (în zilele când nimeni nu le urează „Să ne trăiască”)?! Şi ce face ţară pentru ei, ca să-i merite?!”, nu mă las bătut. „Şi ţara/statul ce face pentru ei?”

Poate susţine vreo publicaţie de cultură? Nu! (Clipa, Contrafort, Semn, Sud-Est sunt editate de ICR, sau cel puţin au fost editate până în anul de graţie 2012 – odată cu schimbarea echipei de conducere de la Bucureşti, lucrurile au început să treneze, astfel încât suntem, iată, la sfârşit de aprilie şi încă nu s-a adoptat bugetul pe 2013 al respectivelor reviste literare…)

Poate susţine editorii de carte? Ba bine că nu!!! (După un simulacru de concurs în care au ieşit învingătoare o serie de titluri contractate de cutare sau cutare editură, prin ordinul ministrului Culturii aceste titluri sunt atribuite unor tipografii – sigur că e mai ieftin, dar cartea are nevoie de redactor, şi nu doar de tipograf…)

Poate susţine scriitorii? Pe naiba! (Fără să intru în detalii, e suficient să spun că până la ora actuală legislaţia Republicii Moldova nu recunoaşte profesia de „scriitor”, chit că apariţia acestui stat se datorează şi – nu în ultimul rând – scriitorilor, nucleul cel mai activ al mişcării de renaştere naţională de la 1988-89… Pe de-altă parte, care politician va rata să vină la funeraliile cutărui sau cutării mare scriitor, fie că-i vorba de Grigore Vieru, în 2009, sau de Aureliu Busuioc, în 2012?!)

Poate susţine cititorii, micii cititori? Nici atât! (Am vizitat nenumărate biblioteci şcolare, iar ceea ce am văzut acolo de cele mai multe ori m-a aruncat cu câteva decenii în urmă – nu-i vorba doar de cărţile în limba rusă sau în chirilice, ci de senzaţia de „lucruri de strânsură” pe care o lasă acestea, ca şi cum achiziţiile de carte s-au făcut după principiul: „Ieftin şi mult în kil”…)

Poate…?

Ba nu mai poate nimic – nici măcar să se arate PUR ŞI SIMPLU, prin funcţionarii săi de cel mai înalt nivel, la un Salon de Carte pentru copii, dând cel mai la îndemână exemplu de preţuire a actului de cultură, alias cumpărând o carte, la alegere (cine spunea: teme-te de omul unei singure cărţi!), şi nu doar dând mâna cu reprezentanţii editurilor, fiindcă DĂ BINE la public.

Cu permisiunea Dvs., reformulez fraza spicherului nostru: „Ce merită ţara care-şi preţuieşte, aşa cum o face RM, cărturarii?”

Continuaţi zicala: „Ai cartea – ai…” Ce?!!

„…azi îţi scot ochii cu ei”, cam acesta ar fi leitmotivul dihoniei liberale, despre care nu-mi face nici o plăcere să scriu, iar dacă totuşi o fac, este dintr-un motiv cât se poate de obiectiv – s-a tot afirmat în ultima vreme, la mai multe televiziuni & posturi de radio, că PL-ul ar fi, nici mai mult, nici mai puţin, „partidul intelectualităţii unioniste”; or, pus în situaţia unui „intelectual unionist”, mă simt – după ieşirea la rampă a reformatorilor, din 12 aprilie, şi contraofensiva preşedintelui inamovibil, dl Mihai Ghimpu, din 13 aprilie curent – în situaţia cetăţeanului turmentat care se întreabă: „Eu cu cine (mai) votez?”

Să se reducă, aşadar, doctrina liberală la o pereche de cercei, fie şi cu perle – care, între noi fie vorba, nu-s totuşi floare la ureche! –, pe care nici măcar nu preşedintele PL-ului i-a făcut cadou distinsei doamne Ana Guţu, ci mai mulţi colegi de partid?! (Sau la un borcan cu „pătlăgele marinate”?! Sau la „banii daţi cu recipisă pentru Vocea Basarabiei”?!...) Dintre toate tinichelele ce le-au fost atârnate de gâtul „puciştilor” (şi el, cuvântul, din acelaşi arsenal), de la trădători la KGB-işti, fraza lui Dorin Chirtoacă (de unde până unde, speranţa de reformare a PL-ului?!) care l-a înfierat cu dangaua pe veteranul mişcării pentru eliberare naţională, dl Ion Hadârcă, cum că nu se va mai putea uita cu aceiaşi ochi la documentarele despre prima Mare Adunare Naţională, dat fiind că aceasta este prezidată de „omul Moscovei” Ion Hadârcă, mi s-a părut ABSOLUT MONSTRUOASĂ, mai cu seamă fiind ieşită din gura unui om politic care la acea vreme, adică în august 1989, mai purta încă cravată pionierească. Dacă derapajele verbale, şi nu numai, ale inamovibilului lider PL nu mai miră pe nimeni în ultimul timp, „luarea prăjinii” de către tânărul primar general este un semn descurajator pentru toţi cei care aşteptau schimbarea „până la capăt” dinspre primăria Chişinăului. Să fie adevărat că „surcica nu sare departe de trunchi”?

Nu am nici o iluzie privitoare la „democraţia internă” în rândurile partidelor noastre, de la PCRM la PD, PLDM şi încheind cu PL – toate S.R.L.-uri ale unor persoane concrete, fie că stau în faţă sau se plasează strategic în umbră. Ştiu totodată – adevărat, mai mult din cărţi; a se vedea în acest sens, Noul Machiavelli, de Jonathan Powell, Cartier, 2012, în paginile căreia secundul Gordon Brown nu face decât să-l sape pe premierul Tony Blair, pe durata mandatului – şi despre teribilele lupte intestine din sânul oricărei formaţii politice pentru posturi. Îmi dau seama şi de mizele actualei reaşezări pe eşichierul politic moldav, mai cu seamă în ajunul votării unui nou – cât o fi fiind el de nou – Cabinet de Miniştri, chemat să reseteze AIE (a câta?!). Nimic însă nu justifică limbajul suburban & de mahala al unui lider – fie că se numeşte V. Voronin, fie că se numeşte M. Ghimpu (de bună seama, contrariile se atrag!) – la adresa propriilor săi comilitoni, atunci când aceştia încercă să stopeze degringolada partidului, în ceasul al 12-lea, din câte se pare. Totul în numele „statalităţii”/„cauzei naţionale”, se-nţelege…

Altminteri, nu atât alegătorul, turmentat de atâtea promisiuni deşarte, cât politicianul ar trebui să se întrebe, şi nu doar în anul electoral: „Pe mine cine mă (mai) votează?”

P.S. Versul din titlul de mai sus face parte dintr-un celebru cântec, pe care-l ştiu încă din copilărie, şi care sună aşa: „Aseară ţi-am luat basma/ Azi te văd fără de ea…” Să fie oare aceeaşi basma dintr-un alt cântec, „Două mere-ntr-o basma/ Ş-am plecat la Moscova…” Căutându-l pe internet, dau peste această variantă, „Şapte mere-ntr-o basma/ Ş-am plecat la Moscova…” (subl. mea) – să fie oare vorba de cei şapte deputaţi-reformatori ai fracţiunii PL, toţi până la unul… „agenţi ai Kremlinului”?!