Linkuri accesibilitate

Emilian Galaicu-Păun



Dincolo de prezenţa românească – impresionantă, chit că au strălucit prin absenţă câteva nume grele: Mircea Cărtărescu, Andrei Pleşu, Gabriel Liiceanu sau Neagu Djuvara – la Salon du Livre, Paris, din 21-25 martie curent, târg frecventat de peste 200.000 de vizitatori ce şi-au plătit biletul de intrare (10 Euro), adevărata lovitură mediatică s-a dat după evenimentul propriu-zis, şi anume în zilele imediat următoare, când toate titlurile prezentate la standul ţării-invitat de onoare s-au regăsit în librăriile oraşului.

O după-amiază de marţi, adică la o zi după încheierea Salonului de carte, hoinărind prin Cartierul Latin în compania lui Philippe Loubière, un pasionat traducător din literatura română (domniei sale i se datorează versiunea franceză a lui T. Arghezi, L. Blaga, G. Bacovia ş.a.m.d., iar mai recent şi a romanului lui Răzvan Rădulescu, Viaţa şi faptele lui Ilie Cazane), a fost suficientă ca să mă umple de mândrie – România este prezentă în oraşul-lumină nu doar pe „sticla” televizoarelor, la „Fapte diverse” (alias criminalitate, cerşetorie, prostituţie infantilă etc.), ci şi în vitrinele celor mai bune librării, la loc de cinste. (Nu-i mai puţin adevărat că exact în acelaşi Cartier Latin prezenţa cerşetorilor români pe metru pătrat concurează serios numele româneşti din vitrinele librăriilor, dar despre asta – altă dată…)

Aşadar, după ora stelară a cinematografiei româneşti a noului val, care a făcut furori în Franţa (dar nu numai; dovadă – Poziţia copilului, recent premiat la Berlin), iată că a sunat şi ora cărţii noastre – şi când zic noastre, mă refer la întreg arealul limbii române (romanul Iepurii nu mor, al ieromonahului Savatie Baştovoi din Basarabia, în tălmăcirea harnicei Laure Hinckel, stă mărturie în acest sens) –, adevărat, nu din senin şi nici peste noapte, ci pregătită cu asiduitate şi profesionalism de vechea echipă a Institutului Cultural Român. Căci doar datorită programului de sprijin financiar al traducerilor în limbile de circulaţie europeană s-a putut impune pe piaţa franceză o literatură ce nu a dus niciodată lipsă de valori, dar care abia în ultimul deceniu a ieşit in extenso din cadrul naţional, program pe care, vai! noua echipă a ICR nu se grăbeşte să-l preia, chiar dacă tocmai ea a cules roadele acestei politici de deschidere culturală. În discuţiile pe care le-am avut, pe durata târgului, cu mai mulţi traducători francezi din română, aceştia s-au arătat oarecum neliniştiţi de re-centrarea politicilor ICR pe activităţi cu caracter local în interiorul ţării; or, în aceste condiţii, se întreabă aceştia, cum rămâne cu viitoarele traduceri? cine şi le asumă?!

Căci, orice s-ar spune, nici un editor din Hexagon sau din Germania nu se va aventura să scoată autori ale căror nume, majoritatea scrise cu diacritice, nu le spun mare lucru – cu excepţiile de rigoare, se-nţelege! – marelui public, decât după un acont, cât să acopere tălmăcirea, să zicem. Altfel spus, Salon du Livre de la Paris poate fi punctul de orgă al unei politici culturale strălucite întreprinsă de vechea echipă a ICR, dar şi, hélas! punctul pe „i” (de la franţuzescul: fin) al unui vis de mărire ce va fi luat sfârşit odată cu târgul propriu-zis, după ce că acesta a făcut ca Parisul să trăiască timp de aproape o săptămână (plus alte câteva probabil, în răstimpul cărora titlurile unor autori români vor fi expuse în toate vitrinele librăriilor pariziene) la ora României.
…între timp, am trecut cu toţii – şi sincroniştii, şi protocroniştii – la ora de vară!
Poem de Celan dedicat scriitoarei Nelly Sachs
Poem de Celan dedicat scriitoarei Nelly Sachs


(Întâmplător sau ba, Târgul de Carte de la Paris, având drept invitat de onoare literatura română, se deschide chiar pe 21 martie curent – Ziua Internaţională a Poeziei. Este firesc, aşadar, să-l „vestim” printr-un mare poet aparţinând atât culturii române, pentru care a tradus romanul lui Mihail Lermontov, Un erou al timpurilor noastre, cât şi europene & universale, cărora le-a dat Todesfugue ş.a. capodopere.)

Uluitoare, această capacitate a marilor artişti de a-şi intui destinul încă de la primele, nici nu-mi vine să le zic încercări, apariţii (în cazul unora, aproape sinonime cu… dispariţii!) – s-ar zice chiar, de a şi-l apropria, provocându-l. Lucrul acesta e cu atât mai valabil în cazul poeţilor damnaţi, asupra cărora planează nenorocul, orice ar face şi oriunde s-ar duce. Anume din specia aceasta face parte Paul Celan, poetul care şi-a întors nu doar numele pe dos (în realitate se numea Paul Ancel, s-a născut la Cernăuţi în 23 noiembrie 1920, şi va ajunge într-o zi de 20 aprilie – să fie o pură coincidenţa: chiar ziua de naştere a lui Adolf Hitler?! – 1970 să se arunce în Sena), ci şi destinul, după ce s-a decis să scrie în limba duşmanilor săi de moarte, germana, nu înainte însă de a fi publicat câteva poeme în limba română, printre care şi Cântec de dragoste – suficient să-l duci la ureche, ca pe-o scoică, pentru a-i desluşi chemarea de sirenă: „Unicul nostru naufragiu, podea străvezie prin care vom privi camera goală de sub camera noastră”! Iar ca lucrurile să fie şi mai limpezi, versul final – „Ne vom întoarce sus să ne-necăm acasă” – pecetluieşte „sticla cu mesaj”, înainte de a o arunca la voia întâmplării (amintesc că într-un discurs rostit în 1958, cu ocazia primirii Premiului pentru Literatură al oraşului Bremen, Paul Celan zicea: „Poezia poate fi, în măsura în care este o formă de manifestare a limbajului şi, ca atare, dialogică prin însăşi esenţa ei, o sticlă cu mesaj, lansată cu convingerea – desigur nu întotdeauna plină de speranţă – că ar putea fi azvârlită, cândva şi undeva, la ţărm, la un ţărm al inimii, poate…” – convingere ce „rimează” cu credo-ul unui alt mare exilat în propria ţară, Osip Mandelstam, despre care soţia sa, Nadejda Mandelstam, scria în decembrie 1966: «Для него стихи и архив не были ценностью, а скорее весточкой, брошенной в бутылке в океан; кто поднимет ее на берегу, тому они и принадлежат…» („Versurile şi arhiva nu reprezentau ceva de preţ în ochii lui, ci mai curând o sticlă cu mesaj, aruncată în ocean; cine o va culege pe mal, aceluia îi aparţin versurile…”). Şi tot în această paranteză se cuvine să amintesc ce scria Jean Starobinski despre vocea lui Paul Celan: „Lege a legănărilor fluide, a simetriilor, a contrastelor: constrângătoare ca geometria cristalului, a suflului, a lacrimii”).

Întâmplarea face ca tocmai aceste câteva versuri ale Cântec-ului de dragoste să formeze un soi de albie în miniatură în care scufundându-se, poetul face o primă „probă de Sena”, pentru ca două decenii mai târziu să i se arunce în braţe (pardon – valuri!), de pe Pont Mirabeau, cântat altădată de marele Apollinaire. Cu doar trei ani înainte de a o face, autorul Fugii macabre îi scria prietenului său Petre Solomon, traducătorul acesteia în limba română: „Mă gândesc la excursia noastră în Carpaţi de acum peste douăzeci de ani. Lia, Lia, înecată, înecată, înecată. Deşertăciune a scrisului” (23.XI.1967). Ce lung avânt trebuie să-şi fi luat poetul, născut pe malurile Prutului – râu ce i-a purtat totuşi noroc (părinţii lui au fost deportaţi peste Nistru, unde au şi murit) –, spre a ajunge, după legea vaselor comunicante, printr-un salto mortale, el însuşi un afluent al Senei!


* * * * * * *
Paul CELAN

Cântec de dragoste

Când vor începe şi pentru tine nopţile dimineaţa
Ochii noştri fosforescenţi vor coborî din pereţi, nişte nuci sunătoare,
Te vei juca cu ele şi se va revărsa un val prin fereastră,
Unicul nostru naufragiu,
podea străvezie prin care vom privi camera goală de sub camera noastră;
O vei mobila cu nucile tale şi-ţi voi pune părul perdea la fereastră,
Va veni cineva şi-n sfârşit va fi închiriată,
Ne vom întoarce sus să ne-necăm acasă.

Încarcă mai mult

Emilian GALAICU-PĂUN (n. 1964 în satul Unchiteşti, Floreşti, din Republica Moldova).

Redactor-şef al Editurii Cartier; din 2005, autor-prezentator al emisiunii Cartea la pachet de la Radio Europa Liberă; redactor pentru Basarabia al revistei „Vatra“ (Târgu Mureş).

Cărţi publicate:

(POEZIE) Lumina proprie, 1986; Abece-Dor, 1989; Levitaţii deasupra hăului, 1991; Cel bătut îl duce pe Cel nebătut, 1994; Yin Time, 1999 (trad. germană de Hellmut Seiler, Pop-Verlag, 2007); Gestuar, 2002; Yin Time (neantologie), 2004; Arme grăitoare, 2009; A-Z.best, antologie, 2012; Arme grăitoare, ediţie ne varietur, 2015; A(II)Rh+eu / Apa.3D, 2019;

(ROMAN) Gesturi (Trilogia nimicului), 1996; Ţesut viu. 10 x 10, 2011 (trad. engleză de Alistair Ian Blyth, Living Tissue. 10 x 10, Dalkey Archive Press, SUA, 2019);

(ESEU) Poezia de după poezie, 1999; Cărţile pe care le-am citit, cărţile care m-au scris, 2020;

(TRADUCERI) Jean-Michel Gaillard, Anthony Rowley, Istoria continentului european, 2001; Robert Muchembled, Oistorie a diavolului, 2002;Mario Turchetti, Tirania şi tiranicidul, 2003; Michel Pastoureau, O istorie simbolică a Evului Mediu occidental, 2004; Michel Pastoureau, Albastru. Istoria unei culori, 2006; Michel Pastoureau, Ursul. Istoria unui rege decăzut, 2007; Roland Barthes, Jurnal de doliu, 2009; Edward Lear, Scrippius Pip, 2011; Michel Pastoureau, Negru. Istoria unei culori, 2012.

Prezent în numeroase antologii din ţară şi din străinătate.

Opiniile autorului nu reflectă, neapărat, poziția Europei Libere.

XS
SM
MD
LG