Emilian Galaicu-Păun

La capătul săptămânii ce debuta luni, 22 aprilie, cu cea de-a 143-a aniversare a liderului bolşevic, V.I. Lenin, şi se încheie iată cu duminica Floriilor, pornisem să scriu un text „supărat” despre tot ce s-a întâmplat la noi în răstimpul acesteia, de la (auto)umilirea ex-premierului Vlad Filat & decizia Curţii Constituţionale, calificate de preşedintele Tomofti drept una „politică”, la demiterea spicherului Marian Lupu & declaraţia lui Mihai Ghimpu că-l aşteaptă la negocieri, în vederea formării unei noi alianţe, pe nimeni altul decât… Vlad Filat – un text aşadar ce trebuia să se intituleze „Săptămâna nebunilor” (după titlul romanului lui Eugen Barbu, în care jocurile de putere sunt proiectate în epoca fanariotă, de care se vede că nu am scăpat nici astăzi. Doar că scârba şi dezgustul au fost mai puternice decât nobilele mele intenţii; în plus, tocmai încheiasem de cetit romanul lui Carlos Fuentes, Voinţa şi norocul (îl voi prezenta într-una din emisiunile mele viitoare), ce nu-ţi lasă nici un fel de iluzii privitoare la elitele politice & financiare, în aşa-zisele „democraţii tinere”.

Noroc că, ieşit la iarbă verde, am văzut o altă lume, de oameni ai acestui pământ, intrată în muncile de primăvară. „Războiul politic” rămânea astfel în urmă, verdele crud (rog – a nu se confunda cu culoarea vreunui partid) „acoperind totul”, ca-ntr-un celebru poem al americanului Carl Sandburg. „Cine o mai fi şi acesta şi ce are cu noi?”, se vor întreba cei care-şi petrec serile lipiţi de ecranele TV, în aşteptarea unei noi „minuni”, oricare ar fi aceasta – resetarea AIE sau alegerile anticipate –, iar răspunsul meu nu întârzie să vină. Iată-l, din alineat, cum se şi cuvine unei mari figuri!

Poetul şi prozatorul american Carl Sandburg s-a născut la 6 ianuarie 1878 în Galesburg (Illinois), în familia unor emigranţi suedezi. În 1891, după terminarea clasei a opta, părăseşte şcoala pentru a practica diverse meserii (şofer, uşier, zugrav ş.a.). În 1898 se înrolează în armată şi este trimis la Porto-Rico în timpul războiului hispano-american. După demobilizare, se înscrie în Lombard College din Galesburg; fără a-l absolvi, în 1902 pleacă într-o lungă călătorie din care se întoarce abia în 1904, cînd profesorul său Philip Wright îi publică într-o plachetă primele poeme. În 1906, se mută la Chicago, unde devine editor asociat la The Lyceumite; iar din 1908, organizator districtual al Partidului Social-Democrat în Wisconsin. În acelaşi an se căsătoreşte cu Lilian Steichen, cu care va avea două fiici (Margaret, n. 1911, şi Helga, n. 1920).

În 1914, devine cunoscut ca poet în urma publicării a nouă „poeme pentru Chicago” în revista de mare răsunet Poetry, pentru care este distins cu premiul „Helen Haire Levinson”.
Debutează în volum cu Poeme din Chicago, în 1916. Călătoreşte la Sockholm, în 1918, ca reprezentant al Asociaţiei ziariştilor. În 1919, primeşte premiul Societăţii americane de poezie. În 1924, începe să redacteze o biografie a lui Lincoln, al cărei prim volum, Abraham Lincoln. Anii preeriei, apare în 1926. În 1934, conferenţiază la Universitatea din Hawaii. Anul 1940 este deosebit de rodnic: primeşte Premiul Pulitzer pentru istorie; ţine şase conferinţe la universitatea din Chicago; este ales membru al Academiei americane de arte şi litere. În timpul Celui de-Al Doilea Război Mondial vocea sa este tot mai auzită: scrie reportaje săptămînale, face emisiuni radiofonice. Distins cu Premiul Pulitzer pentru poezie, în 1950; în 1952, primeşte medalia de aur a Academiei americane de arte şi litere; pe 6 ianuarie 1953, se inaugurează „Ziua C. Sandburg” la Chicago. Este ales membru al Comitetului naţional pentru sprijinirea şcolilor de stat, în 1962. Acoperit de onoruri, poetul se stinge pe 17 octombrie 1967.

Dintr-o bibliografie vastă, reţinem: Maşini de dezghiocat porumb (1918); Fum şi oţel (1920); Lespezi din Vestul însorit (1922); Bună dimineaţa, America (1928); Poporul, da (1936); Poeme complete (1950); Miere şi sare (1963). Şi, pe post de aducere aminte, această apreciere dată de Granville Hicks: „Dintre toţi poeţii generaţiei sale, el a fost, poate, spiritul cel mai larg, cel mai generos, dăruindu-se cu fiecare vers (fiecare vers însemnînd la el o fibră din propria-i fiinţa) poporului său şi popoarelor lumii”.


* * * * * * *
Carl SANDBURG

Iarba

Faceţi grămezi înalte de trupuri la Austerlitz şi la Waterloo,
Îngropaţi-le cu lopata şi-apoi lăsaţi-mă să lucrez –
Eu sunt iarba; acopăr totul.

Şi faceţi grămezi înalte la Gettysburg
Şi faceţi grămezi înalte la Ypres şi la Verdun.
Îngropaţi-le şi lăsaţi-mă să lucrez.
Doi ani, zece ani, şi pasagerii vor întreba conductorul:
Ce loc e acesta?
Unde suntem?

Sunt iarba,
Lăsaţi-mă să lucrez.

(Traducere din engleză de A. E. Baconsky)

Titlul de mai sus NU se referă la renumitul serial sovietic din anul 1973 (Семнадцать мгновений весны), care a dat naştere la nenumărate bancuri cu Stierlitz, Muller ş.a.m.d., ci la cea de-a XVII-a ediţie a Salonului Internaţional de Carte pentru Copii şi Tineret din Chişinău. (Între paranteze fie spus, primăvara pare să fie un anotimp foarte prielnic pentru a organiza târguri de carte – dovadă, chiar recentul Salon du Livre de la Paris, din 21-25 martie, despre care am scris la timpul respectiv.)

Se-nţelege că politicienii nu au putut să lipsească de la eveniment, chiar dacă de data aceasta nu s-au prea înghesuit să viziteze, cel puţin de dragul camerelor de luat vederi, pavilionul nr. 3 de la Moldexpo care a şi găzduit târgul. Mai exact, l-au delegat pe Marian Lupu, să declare deschisă cea de-a XVII-a sesiune (ierte-mi-se limbajul de împrumut, că doar nu suntem în Parlament…) a Salonului; şi aşa am aflat că Domnia Sa trăieşte „un sentiment înălţător” (se putea altfel?!), şi că „nimeni nu mai este oaspete, toţi suntem prieteni”. Obişnuitul limbaj de lemn al elitelor noastre politice, din care am putut desprinde o singură frază ce spunea – mai exact, lăsa să-i scape! – adevărul: „Să ştiţi că ele, cărţile, vă vor ajuta să ajungeţi personalităţi într-o ţară care merită să aibă cărturari” (subl. mea). „Şi nu-i are?!”, am reacţionat imediat la aceste cuvinte. Ba da, mi-ar fi putut răspunde Preşedintele Parlamentului, mai cu seamă că în cuvântarea sa nu a uitat să spună că „ediţia aceasta e deosebită prin faptul că este dedicată marelui maestru Spiridon Vangheli. Să ne trăiască”. „Iar dacă-i are, cum trăiesc de fapt aceşti cărturari (în zilele când nimeni nu le urează „Să ne trăiască”)?! Şi ce face ţară pentru ei, ca să-i merite?!”, nu mă las bătut. „Şi ţara/statul ce face pentru ei?”

Poate susţine vreo publicaţie de cultură? Nu! (Clipa, Contrafort, Semn, Sud-Est sunt editate de ICR, sau cel puţin au fost editate până în anul de graţie 2012 – odată cu schimbarea echipei de conducere de la Bucureşti, lucrurile au început să treneze, astfel încât suntem, iată, la sfârşit de aprilie şi încă nu s-a adoptat bugetul pe 2013 al respectivelor reviste literare…)

Poate susţine editorii de carte? Ba bine că nu!!! (După un simulacru de concurs în care au ieşit învingătoare o serie de titluri contractate de cutare sau cutare editură, prin ordinul ministrului Culturii aceste titluri sunt atribuite unor tipografii – sigur că e mai ieftin, dar cartea are nevoie de redactor, şi nu doar de tipograf…)

Poate susţine scriitorii? Pe naiba! (Fără să intru în detalii, e suficient să spun că până la ora actuală legislaţia Republicii Moldova nu recunoaşte profesia de „scriitor”, chit că apariţia acestui stat se datorează şi – nu în ultimul rând – scriitorilor, nucleul cel mai activ al mişcării de renaştere naţională de la 1988-89… Pe de-altă parte, care politician va rata să vină la funeraliile cutărui sau cutării mare scriitor, fie că-i vorba de Grigore Vieru, în 2009, sau de Aureliu Busuioc, în 2012?!)

Poate susţine cititorii, micii cititori? Nici atât! (Am vizitat nenumărate biblioteci şcolare, iar ceea ce am văzut acolo de cele mai multe ori m-a aruncat cu câteva decenii în urmă – nu-i vorba doar de cărţile în limba rusă sau în chirilice, ci de senzaţia de „lucruri de strânsură” pe care o lasă acestea, ca şi cum achiziţiile de carte s-au făcut după principiul: „Ieftin şi mult în kil”…)

Poate…?

Ba nu mai poate nimic – nici măcar să se arate PUR ŞI SIMPLU, prin funcţionarii săi de cel mai înalt nivel, la un Salon de Carte pentru copii, dând cel mai la îndemână exemplu de preţuire a actului de cultură, alias cumpărând o carte, la alegere (cine spunea: teme-te de omul unei singure cărţi!), şi nu doar dând mâna cu reprezentanţii editurilor, fiindcă DĂ BINE la public.

Cu permisiunea Dvs., reformulez fraza spicherului nostru: „Ce merită ţara care-şi preţuieşte, aşa cum o face RM, cărturarii?”

Continuaţi zicala: „Ai cartea – ai…” Ce?!!