Linkuri accesibilitate

Emilian Galaicu-Păun



Dacă tot se spune că presa este puterea a patra, numărul cvadruplu (sic!) al revistei „Sud-Est” (2013/1-4) ar trebui să întruchipeze atotputernicia acesteia. Or, lucrurile stau tocmai invers – presa culturală din Republica Moldova, şi aşa la limita de subzistenţă, pur şi simplu a dispărut în 2013, odată cu sistarea finanţării, din partea Institutului Cultural Român, a revistelor: „Semn”, „Contrafort”, „Clipa” şi, nu în ultimul rând, „Sud-Est cultural”. Să trăieşti un an întreg fără nici o publicaţie literară (nr.1-2, ianuarie – octombrie 2013, constituie o excepţie, şi aia tristă, căci de unde revista ne obişnuise cu o cadenţa lunară, redacţia a fost nevoită să scoată un singur număr nici nu dublu sau triplu, ci… decan!), ei bine, ce fel de naţiune de analfabeţi populează teritoriul dintre Nistru şi Prut?!

Mărturisesc că am cetit cu strângere de inimă nota redacţie de la pag. 3: „În 2013, pentru prima oară în decursul celor 23 de ani de prezenţă neîntreruptă în spaţiul public, revista Sud-Est cultural nu a avut nici o apariţie. (…) În compensaţie, apare acest număr conex, 1-4 (…) Toată gratitudinea noastră d-nei Ministru Monica Babuc şi echipei Domniei Sale care şi-au asumat efortul de a ne susţine într-un moment dificil…” (Din câte îmi aduc aminte, tocmai Ministerul Culturii – pe atunci în persoana dlui Ion Ungureanu – a fost fondatorul revistei, adevărat într-o perioadă „romantică” a statalităţii moldave, când ctitoria de aşezăminte culturale încă nu a fost înlocuită cu înălţarea de locaşuri de cult!) Simplul gest de bun-simţ (în paranteze ţin să remarc că şi acel număr decan al „Contrafortului” a apărut cu sprijinul Ministerului Culturii, un minister cu adevărat strategic, după cum se anunţă a fi în ultima vreme) a ajuns să fie perceput drept acţiune de filantropie sau, ca să cităm Redacţia, „o revenire la normalitate”.

Ei bine, presa scrisă în general şi, în mod particular, revistele literare „groase” (cu tradiţie la noi, orice s-ar zice) fac parte din normalitate – mai este oare cazul să amintesc aici că însăşi mişcarea de Renaştere naţională a început (şi) de la „Basarabia” lui Dumitru Matcovschi, care publica în nr. 4/1988 nu doar Doina lui Eminescu, ci şi Veşmântul fiinţei noastre, incendiarul eseu al regretatului lingvist Valentin Mândâcanu (text ţinut mai bine de un an de zile în sertarul redactorului-şef de la „Literatura şi Arta”)?! Altminteri, tocmai astăzi, când scriu aceste rânduri, se inaugurează oficial „Anul Dumitru Matcovschi” la Teatrul Naţional Mihai Eminescu, printr-un scurt recital din creaţia poetului, urmat de spectacolul Pomul vieţii. Ştiţi ce si-a dorit de fapt cel mai mult în ultimii zece ani de viaţa scriitorul? Să repună pe picioare cea mai dragă ctitorie a Domniei Sale, revista „Basarabia”! (O ştiu de la sursă, ni s-a întâmplat să discutăm ore în şir la telefon şi în tot felul de întruniri literare posibilităţile & oportunităţile reluării publicaţiei care făcuse epocă în anii 1988-1989, rămânând totodată „amiralul presei culturale” în primii ani de statalitate; din nefericire, n-a fost să fie…)

Revenind la numărul cvadruplu al „Sud-Est-ului cultural”, mă bucur să regăsesc autorii consacraţi ai revistei: Eugen Lungu, cu un studiu doct despre volumul de corespondenţă Liviu & Fanny Rebreanu, „Intime”, îngrijit de Niculae Gheran; Mircea V. Ciobanu, cu un eseu de sinteză, „Proza din Basarabia: o evoluţie sincopată”; Vladimir Beşleagă, cu o cronică la romanul „Un american la Chişinău”, „Despre imaginaţia lui Crudu”; Leo Butnaru, cu un jurnal de călătorie, de data aceasta la Vilnius, „Despre amânatul sfârşit al lumii (1)”; Irina Nechit, în dialog cu Mirella Patureau; Valentina Tăzlăuanu, în dialog cu (atenţie – de data aceasta, dramaturgul!!!) Vladimir Beşleagă; Grigore Chiper, cu o proză de atmosferă, „Corso” ş.a. Două prezenţe mai rare – dar cu atât mai preţioase: dr. hab. Aliona Grati, cu eseul „Moldovenii «independenţi» în ochii Celuilalt. Un studiu de frontieră”, şi Teo Chiriac, cu un triptic inedit, „Poeţi în deltă” –, cărora li se alătură mai tânăra Maria Pilchin, cu „Omul-Pricolici: lecturi licantropice cu Andrei Ţurcanu şi Victor Munteanu”, întregesc totul, fără a uita de cutremurătorul document al dnei redactor-şef Valentina Tăzlăuanu, „Valeria”, ce-o evocă pe delicata poetă Valeria Grosu („străină de orice ostentaţie, pentru care poezia arăta mai degrabă ca o preocupare intelectuală, cu toate atributele şi ritualurile ei”), evocare însoţită – Nota bene! – de un manuscris inedit, intitulat chiar aşa, „Manuscrisul” (de citit cu mare atenţie, căci este – din câte se pare – chiar ULTIMA mărturie scrisă a celei care a dat literelor noastre Mierea eretică!). Altfel spus, un număr cât un raft de bibliotecă!

Chiar dacă am intrat de câteva decenii în era audio-vizualului, suntem (încă) în civilizaţia cărţii – şi aceasta, acum foarte variată, de la cartea tipărită la e-book sau audio-book –, şi deci e musai să privilegiem „cultura scrisă” celei a show-urilor de toată mâna. Un prim pas s-a şi făcut, al doilea an la rând Ministerul Culturii subvenţionând apariţia unor titluri nu alese „din oficiu”, ci de un juriu competent (şi transparent! ceea ce nu-i mai puţin important). Doar că, fără reviste „groase” de literatură, care să „digere” procesul literar, majoritatea cărţilor apărute „cad în gol” – exceptând tradiţionalele lansări de la Librăria din Centru, şi sporadicele prezentări de carte de la cenaclul Republica (despre avanpremierele la bibliotecile „B.P. Hasdeu”, „Onisifor Ghibu” şi „Ştefan cel Mare” voi vorbi cu altă ocazie, mai pe îndelete!), nimeni nu pare a fi preocupat de felul în care (şi cum anume!) ajunge cartea la cititor. Pe când o campanie naţională de lectură (= vaccinare împotriva prostiei endemice), care ar focaliza atenţia publicului nu atât pe figurile unor autori fără doar şi poate importanţi, luaţi aparte (Grigore Vieru, Spiridon Vangheli, Dumitru Matcovschi – lista rămâne deschisă), cât pe plăcuta „zăbavă a cetitului” în general? Şi – de ce nu? – coordonată de către una dintre revistele literare cu tradiţie?!

La urma urmei, DIN OAMENI DE LITERE SE ALEG OAMENII DE CUVÂNT. Un bun slogan pentru o campanie naţională de lecturi publice – nu-i aşa, distinsă doamnă Ministru al Culturii?!

(Titlul de mai sus nu e doar o parafrază după Arta de a NU scrie un roman, de Jerome K. Jerome, ci şi locomotiva unei confesiuni publice făcută pentru postul de radio – mai trebuie oare să precizez că-i vorba de Radio Europa Liberă?! – care, găzduindu-mi acum zece ani rubrica de cititor profesionist, „Carte la pachet”, a contribuit astfel într-o măsură decisivă la scrierea & definitivarea celui mai temerar proiect al meu, acum „istorie literară”. Totodată, m-am gândit că modesta mea experienţă le-ar putea prinde bine tinerilor prozatori, după ce că unora le-am fost redactor de carte.)

* * * * * * *

Când plasam la p. 342 a romanului Ţesut viu. 10 x 10, Cartier, 2011 – după Cuprins (sic!) – AVERTISMENT-ul: „Pur şi simplu, această nevoie de perfecţiune constă în faptul că o carte se publică la un moment dat, dar lucrul la ea nu se sfârşeşte niciodată. Niciodată atât timp cât autorul trăieşte” (Mario Vargas Llosa, Orgia perpetuă. Flaubert şi „Doamna Bovary”), încă nu ştiam cum mi se va întoarce verba volant-ul, mai exact scripta manet-ul. Şi asta după ce, preţ de 14 ani, tot scriind la roman, am amânat în câteva rânduri să pun punctul final, inclusiv pe ultima sută de metri. Plus que ça, în iunie 2011, cartea gata paginată a „plecat” şi ea în vacanţa de vară, mai puţin autoru-i, care a mai revăzut-o o dată cap-coadă. În septembrie, eram cât pe ce să-i dau bun-ul de tipar, când mi-a venit ideea plasării unui text oarecum simetric „Mic-ului îndreptar de lectură”, şi anume „Summary [dressed]”, ca să închid astfel paranteza. Odată redactat & pus în pagină, am vrut să strig, faustian: „Opreşte-te, clipă…”; dacă nu am făcut-o totuşi este fiindcă tot atunci mi-a venit şi ideea celor două pagini finale, ale cititorului, TABULA GRATULATORIA şi TABULA RASA. Aşadar, abia după ultima punere în pagină de la sfârşitul lui octombrie, când s-au reglat ultimele detalii, s-au uns încheieturile, s-a ciocănit totul cu de-amânuntul, Ţesut viu. 10 x 10 s-a desprins de mine, luând calea tiparului. Am trăit efectiv 14 ani (+ alţii vreo zece, cât l-am purtat în cap) în aşteptarea acelei clipe de Despărţire, iar peste câteva săptămâni bucuria Întâlnirii cu romanul meu „repovestit” mie, autorului, de către primii cititori profesionişti – mă refer la lansarea din 13 decembrie 2011, de la Librăria din Centru din Chişinău (vezi reportajul lui Vasile Botnaru: http://www.youtube.com/watch?v=dEwp45LRbIA) – a avut darul dacă nu să „arunce cartea în lume”, cel puţin să mă facă să-i întrevăd „un destin, al ei”.

Toate bune şi frumoase, doar că foarte curând au început primele „intervenţii” în text – şi nu-i vorba numai de corectarea foarte puţinelor greşeli de tipar (mulţam redactorilor!), ci şi de continuarea unor fraze manu propria, în fiecare exemplar dăruit cu autograf (un singur exemplu: la „Că doar nu voi fi o răsadniţă de himene?!”, din Cap. 1, se adaugă: „…şi nici eu Himengway”, scris de mână). Apoi, am simţit nevoia să dezvolt unele secvenţe, să umplu nişte goluri, să trag nişte fire înăuntru ş.a.m.d. În mod cert, cartea nu voia încă să mă lase, de parcă nu-i dădusem tot „calciul” (o reverenţă către regretatul Gheorghe Crăciun, care scria în Pupa russa: „Cu literatura mi-am pierdut dantura”). În paralel, multă lume mi-a spus că, odată încheiată lectura romanului, a simţit nevoia unei re-lecturi, pentru a nu mai urmări subiectul, ci chiar – cu un termen roland-barthian – plăcerea textului. „Este un roman de recitit, mi-am dat seama eu, aşadar musai să-l… rescriu!” Zis şi făcut, din septembrie 2013 – în acest răstimp, practic s-a epuizat un prim tiraj –, şi până mai ieri (suntem în penultima zi a lui ianuarie 2014, când are loc o „lansare pe invers” a romanului, la Iaşi, în cadrul Salonului de Literatura Zero+, cu DOAR şapte exemplare pe masă – vezi: http://www.apolloniatv.ro/confesiuni-literare-31-01-2014/), am umplut paginile cărţii cu un adevărat păienjeniş de note, amintind tot mai mult harta căilor ferate din SUA, am operat câteva modificări structurale (de pildă, „Summary [dressed]” trece în faţă!), am schimbat titlul Cap. 2 („Casa de corecţie de tip familial” în loc de „Scrisoarea tatei”), am pus alte accente „tonale” (o jumătate de frază din finalul Cap. 4 deschide o cu totul altă perspectivă asupra întregului) etc., etc., astfel încât cea de-a II-a ediţie, revăzută şi remake-tată, a Ţesut-ului să arate nu doar diferit, ci şi aparţinând unei noi generaţii (de produse high tech, cum altfel?!, de vreme ce s-a tot vorbit despre un prim „roman în 3D”). Spre deosebire însă de lucrul la ediţia princeps, acum nu mai am iluzia că m-aş „despărţi” de ea vreodată, totodată ştiu că a urmări „perfecţiunea” de care vorbeşte Mario Vargas Llosa e totuna cu a alerga după/la întrecere cu linia de orizont. Ei bine, de mulţi ani eu chiar trăiesc în orizontul acestei alergări/urmăriri!

Încarcă mai mult

Emilian GALAICU-PĂUN (n. 1964 în satul Unchiteşti, Floreşti, din Republica Moldova).

Redactor-şef al Editurii Cartier; din 2005, autor-prezentator al emisiunii Cartea la pachet de la Radio Europa Liberă; redactor pentru Basarabia al revistei „Vatra“ (Târgu Mureş).

Cărţi publicate:

(POEZIE) Lumina proprie, 1986; Abece-Dor, 1989; Levitaţii deasupra hăului, 1991; Cel bătut îl duce pe Cel nebătut, 1994; Yin Time, 1999 (trad. germană de Hellmut Seiler, Pop-Verlag, 2007); Gestuar, 2002; Yin Time (neantologie), 2004; Arme grăitoare, 2009; A-Z.best, antologie, 2012; Arme grăitoare, ediţie ne varietur, 2015; A(II)Rh+eu / Apa.3D, 2019;

(ROMAN) Gesturi (Trilogia nimicului), 1996; Ţesut viu. 10 x 10, 2011 (trad. engleză de Alistair Ian Blyth, Living Tissue. 10 x 10, Dalkey Archive Press, SUA, 2019);

(ESEU) Poezia de după poezie, 1999; Cărţile pe care le-am citit, cărţile care m-au scris, 2020;

(TRADUCERI) Jean-Michel Gaillard, Anthony Rowley, Istoria continentului european, 2001; Robert Muchembled, Oistorie a diavolului, 2002;Mario Turchetti, Tirania şi tiranicidul, 2003; Michel Pastoureau, O istorie simbolică a Evului Mediu occidental, 2004; Michel Pastoureau, Albastru. Istoria unei culori, 2006; Michel Pastoureau, Ursul. Istoria unui rege decăzut, 2007; Roland Barthes, Jurnal de doliu, 2009; Edward Lear, Scrippius Pip, 2011; Michel Pastoureau, Negru. Istoria unei culori, 2012.

Prezent în numeroase antologii din ţară şi din străinătate.

Opiniile autorului nu reflectă, neapărat, poziția Europei Libere.

XS
SM
MD
LG