Emilian Galaicu-Păun

Printre imaginile şocante venite de la Kiev, cel mai tare m-au frapat cele ale unor biserici transformate ad-hoc în lazarete pentru răniţii de pe Maidan. Casa Domnului îşi deschidea astfel uşile pentru cei năpăstuiţi; totodată, încercarea mitropoliei kievene de a remedia conflictul merită toată stima. Dar, de fapt, ce spune doctrina creştină à propos de rezistenţă, dincolo de „să-i dăm Cezarului ce-i a Cezarului…”?

Rezistenţa pasivă este permisă faţă de o lege injustă, dar ea devine mereu obligatorie în cazul în care legea autorităţii civile ordonează o acţiune sau o omisiune intrinsec rea: nu este niciodată licit să asculţi de un ordin contrar legii naturale sau legii pozitive a lui Dumnezeu (Oddone, „La rezistenza alle leggi ingiuste secondo la dottrina cattolica”, in Civilta cattolica, 1944). În materie de rezistenţă activă, problema rezistenţei legale e dublată de cea a rezistenţei armate. Astfel, autoritatea Bisericii recomandă datoria de rezistenţă în cazurile grave în care morala şi credinţa sunt în pericol. În enciclica sa „Sapentiae christianae”, papa Leon XIII spune explicit: „Cei care iubesc prudentiam carnis, falsa prudenţă a lumii, care… pretind să obţină recompense datorate învingătorilor fără să se lupte, departe de a împiedica relele, nu fac decât să le netezească drumul acestora”. În consecinţă, nimeni nu poate fi acuzat de rebeliune şi nici nu poate blama cetăţenii care se unesc pentru a exercita dreptul lor de opoziţie şi pentru a combate o legislaţie injustă prin mijloace legale şi cinstite. Totodată, rezistenţa activă armată este rezervată cazurilor extreme, atunci când „se perpetuează o opresiune cu adevărat tiranică” (părintele iezuit Andrea Oddone).

Acelaşi Oddone nu legitimează recursul la violenţă armată decât n patru cazuri:

1. Tirania puterii trebuie să fie constantă şi obişnuită şi trebuie să aibă un caracter de o atare gravitate încât să pună în pericol bunurile esenţiale ale unui popor sau ale unei naţiuni…
2. Gravitatea situaţiei este manifestă şi judecată ca atare nu de persoane private sau de o parte anumită a populaţiei, ci de cea mai mare şi mai bună parte a acesteia în ceea ce priveşte cinstea şi înţelepciunea, astfel încât se poate spune că rezistenţa activă porneşte într-adevăr de la o autoritate publică şi nu de la o iniţiativă privată.
3. În tentativa de a răsturna o putere tiranică trebuie ca, ţinând cont de părerile personale competente, probabilităţile de succes să fie numeroase…
4. Distrugerea guvernării tiranice nu trebuie să sfârşească cu o situaţie mai tragică şi mai nefastă decât cea pe care am vrut s-o doborâm recurgând la forţă…

(Enciclica „Firmissimam constantiam”)

Astfel, concluzia părintelui iezuit se aseamănă foarte mult cu teoria lui Thomas d’Aquino, a cărui autoritate este invocată în mod constant, ea rezumând în definitiv ceea ce Platon formula pe timpul său. Nu-i mai puţin adevărat însă că „insurecţia revoluţionară – cu excepţia cazului unei tiranii manifeste şi prelungite care aduce atingere drepturilor fundamentale şi dăunează într-o manieră periculoasă binelui comun al ţării – constituie o sursă de noi injustiţii şi de noi dezechilibre, provocând noi ruine. Nu se poate combate un rău real cu preţul unui rău şi mai mare” (papa Paul VI, „Populorum progressio”).

…Acestea fiind spuse, nu pot să nu mă întreb unde a fost mitropolitul Moldovei Vladimir, dar şi mitropolitul Basarabiei Petru, pe data de 7 aprilie 2009…

După lansarea volumului Legătura de chei, de Teodor Baconschi, la Librăria din Centru, din vara lui 2013, cea din 12 februarie curent a studiilor Gândirea strategică de Iulian Chifu şi The East-West Black Sea-Caspian Sea Strategic Corridor de Iulian Chifu, Narciz Bălăşoiu şi Radu Arghir, trebuia să dea tonul potrivit al dezbaterilor de idei într-un an în care, de-o parte şi de alta a Prutului, vor avea loc alegeri (parlamentare, în Republica Moldova; prezidenţiale, în România). N-a fost să fie, şi asta deoarece atunci când ceaţa – s-o tai cu cuţitul! – se auto-invită la un eveniment cultural, nici un avion – nici măcar cel cu care urmau să ajungă nu unul, ci doi consilieri prezidenţiali (autorul în persoană, dl Iulian Chifu, şi unul dintre vorbitori, dl Cristian Diaconescu) – nu-i în stare să aterizeze în Ch-ău, République de Mal de Vie… (Nu este pentru prima oară – acum doi-trei ani, avionul cu pe atunci viitorul ambasador al RM în Franţa, Oleg Serebrian, a făcut câteva cercuri deasupra aeroportului încă neprivatizat de ruşi şi s-a întors la Bucureşti, fără să-l mai debarce pe vorbitorul aşteptat în librărie; un alt vorbitor al acelei lansări, nimeni altul decât „eminenţa cenuşie a PCRM” Marc Tkaciuk, se afla şi el în aeroport, aşteptând o cunoştinţă sosind cu o cursă de Viena…)
Pe Iulian Chifu îl cunosc din cărţi, şi asta deoarece ne-am întâlnit în câteva rânduri la târgul de carte „Gaudeamus” de la Bucureşti, de regulă la standul Cartier, unde eu aveam în faţă nici nu un cumpărător, ci chiar un cunoscător (se vede asta după felul în care îşi alege titlurile), şi dânsul un editor & autor de peste Prut. Cred că am trecut la per tu din prima, şi doar mai târziu am aflat că omul cu un cap peste vizitatorii de la târg este consilier prezidenţial. (În gând, l-am felicitat pe preşedintele României pentru astfel de consilieri…) Ce m-a impresionat de fiecare dată – şi abia acum înţeleg şi motivaţia – a fost cunoaşterea biobibliografiei la zi a „dosarului basarabean” din partea cuiva care părea să aibă preocupări mult mai vaste, cum se şi vede de altfel din Gândirea strategică. Nu voi vorbi aici despre carte în totalitatea ei – o voi face, probabil, ceva mai târziu, la rubrica „Carte la pachet” –, nu pot însă să trec cu vederea Cap. 21. Identităţi post-comuniste în Republica Moldova, din care voi cita un sub-capitol, Confuzia identitară, ca pentru a lansa dacă nu o carte ce merită toată atenţia noastră, cel puţin o dezbatere de idei:

„Din păcate, confuzia identitară persistă în Republica Moldova, acolo unde se îmbină tendinţa de afirmare a identităţii naţionale şi a statalităţii, consacrată normativ la infiinţarea Republicii Moldova şi desprinderea de fostul Imperiu, prin condamnarea Pactului Ribentrop – Molotov şi afirmarea Declaraţiei de Independenţă – care a întemeiat gestul şi justificat suveranitatea regăsită. Atunci identitatea clamată era „moldovenească-românească“, în sensul diferenţei faţă de identitatea sovietică a părţii de popor român ce trăia într-o bucată ruptă din regiunea Moldova.
Apoi tentative de „consolidare a statalităţii“ au impus o nouă scindare de abordări, respectiv tentaţia de a infirma pornirea originară de a determina unirea Republicii Moldova cu România din anii 1989-1994. Atunci a fost regăsită şi adusă în prim plan „identitatea moldovenească“, cu diferite nuanţe, în orice caz utilizată cu titlu de identitate distinctă de cea românească, de unde şi recursul la fantasmele sovietice şi propaganda prin care Stalin, Artiom Lazarev, ulterior Vasili Stati sau Victor Stepaniuc au încercat să intemeieze existenţa unui popor „distinct“ de cel român în Republica Moldova.
Marea problemă a abordării a fost aceea că o asemenea linie – devenită linie oficială în timpul guvernării comuniste a Republicii Moldova între 2001-2009 – utiliza argumente ce întemeiau separatismul raioanelor din stânga Nistrului, respectiv argumente în oglindă, liderii de la Tiraspol construiau „identitatea moldovenească nistreană“. Această abordare a creat confuzii majore doctrinare mergând până la punctul de utilizare a două doctrine oficiale, una de uz intern, una de uz extern, respectiv identitatea naţionalist-etnicist „moldovenească“ pentru regiunea aflată sub controlul Chişinăului, naţionalism etnic separatist, şi „identitatea civică moldovenească“ combinată cu un statalism moldovenesc – există statul Republica Moldova, recunoscut de ONU, deci există naţiunea moldovenească, deci şi limba moldovenească, dacă vrem noi să o numim astfel.
În fapt, confuzia nu are soluţii nici astăzi…”

Mă opresc aici, în speranţa că fragmentul citat v-a intrigat suficient cât să căutaţi cartea, nu înainte de a spune se propun totuşi nişte soluţii de bun-simţ („soluţia (…) era aceea de a admite că cetăţenii băştinaşi, majoritatea celor din Republica Moldova se pot autodefini alternativ români sau moldoveni, însă toată lumea ştie că e vorba despre una şi aceeaşi identitate, limba este limba română şi nu mai e discutabilă, în timp ce autodefinirea alternativă este doar o marcă istorică şi culturală a regiunii...”), pe care aş fi vrut să le aud chiar din gura autorului şi la lansare rămasă undeva în ceaţă. Ca şi problema Basarabiei, de altfel…