Emilian Galaicu-Păun

După lansarea volumului Legătura de chei, de Teodor Baconschi, la Librăria din Centru, din vara lui 2013, cea din 12 februarie curent a studiilor Gândirea strategică de Iulian Chifu şi The East-West Black Sea-Caspian Sea Strategic Corridor de Iulian Chifu, Narciz Bălăşoiu şi Radu Arghir, trebuia să dea tonul potrivit al dezbaterilor de idei într-un an în care, de-o parte şi de alta a Prutului, vor avea loc alegeri (parlamentare, în Republica Moldova; prezidenţiale, în România). N-a fost să fie, şi asta deoarece atunci când ceaţa – s-o tai cu cuţitul! – se auto-invită la un eveniment cultural, nici un avion – nici măcar cel cu care urmau să ajungă nu unul, ci doi consilieri prezidenţiali (autorul în persoană, dl Iulian Chifu, şi unul dintre vorbitori, dl Cristian Diaconescu) – nu-i în stare să aterizeze în Ch-ău, République de Mal de Vie… (Nu este pentru prima oară – acum doi-trei ani, avionul cu pe atunci viitorul ambasador al RM în Franţa, Oleg Serebrian, a făcut câteva cercuri deasupra aeroportului încă neprivatizat de ruşi şi s-a întors la Bucureşti, fără să-l mai debarce pe vorbitorul aşteptat în librărie; un alt vorbitor al acelei lansări, nimeni altul decât „eminenţa cenuşie a PCRM” Marc Tkaciuk, se afla şi el în aeroport, aşteptând o cunoştinţă sosind cu o cursă de Viena…)
Pe Iulian Chifu îl cunosc din cărţi, şi asta deoarece ne-am întâlnit în câteva rânduri la târgul de carte „Gaudeamus” de la Bucureşti, de regulă la standul Cartier, unde eu aveam în faţă nici nu un cumpărător, ci chiar un cunoscător (se vede asta după felul în care îşi alege titlurile), şi dânsul un editor & autor de peste Prut. Cred că am trecut la per tu din prima, şi doar mai târziu am aflat că omul cu un cap peste vizitatorii de la târg este consilier prezidenţial. (În gând, l-am felicitat pe preşedintele României pentru astfel de consilieri…) Ce m-a impresionat de fiecare dată – şi abia acum înţeleg şi motivaţia – a fost cunoaşterea biobibliografiei la zi a „dosarului basarabean” din partea cuiva care părea să aibă preocupări mult mai vaste, cum se şi vede de altfel din Gândirea strategică. Nu voi vorbi aici despre carte în totalitatea ei – o voi face, probabil, ceva mai târziu, la rubrica „Carte la pachet” –, nu pot însă să trec cu vederea Cap. 21. Identităţi post-comuniste în Republica Moldova, din care voi cita un sub-capitol, Confuzia identitară, ca pentru a lansa dacă nu o carte ce merită toată atenţia noastră, cel puţin o dezbatere de idei:

„Din păcate, confuzia identitară persistă în Republica Moldova, acolo unde se îmbină tendinţa de afirmare a identităţii naţionale şi a statalităţii, consacrată normativ la infiinţarea Republicii Moldova şi desprinderea de fostul Imperiu, prin condamnarea Pactului Ribentrop – Molotov şi afirmarea Declaraţiei de Independenţă – care a întemeiat gestul şi justificat suveranitatea regăsită. Atunci identitatea clamată era „moldovenească-românească“, în sensul diferenţei faţă de identitatea sovietică a părţii de popor român ce trăia într-o bucată ruptă din regiunea Moldova.
Apoi tentative de „consolidare a statalităţii“ au impus o nouă scindare de abordări, respectiv tentaţia de a infirma pornirea originară de a determina unirea Republicii Moldova cu România din anii 1989-1994. Atunci a fost regăsită şi adusă în prim plan „identitatea moldovenească“, cu diferite nuanţe, în orice caz utilizată cu titlu de identitate distinctă de cea românească, de unde şi recursul la fantasmele sovietice şi propaganda prin care Stalin, Artiom Lazarev, ulterior Vasili Stati sau Victor Stepaniuc au încercat să intemeieze existenţa unui popor „distinct“ de cel român în Republica Moldova.
Marea problemă a abordării a fost aceea că o asemenea linie – devenită linie oficială în timpul guvernării comuniste a Republicii Moldova între 2001-2009 – utiliza argumente ce întemeiau separatismul raioanelor din stânga Nistrului, respectiv argumente în oglindă, liderii de la Tiraspol construiau „identitatea moldovenească nistreană“. Această abordare a creat confuzii majore doctrinare mergând până la punctul de utilizare a două doctrine oficiale, una de uz intern, una de uz extern, respectiv identitatea naţionalist-etnicist „moldovenească“ pentru regiunea aflată sub controlul Chişinăului, naţionalism etnic separatist, şi „identitatea civică moldovenească“ combinată cu un statalism moldovenesc – există statul Republica Moldova, recunoscut de ONU, deci există naţiunea moldovenească, deci şi limba moldovenească, dacă vrem noi să o numim astfel.
În fapt, confuzia nu are soluţii nici astăzi…”

Mă opresc aici, în speranţa că fragmentul citat v-a intrigat suficient cât să căutaţi cartea, nu înainte de a spune se propun totuşi nişte soluţii de bun-simţ („soluţia (…) era aceea de a admite că cetăţenii băştinaşi, majoritatea celor din Republica Moldova se pot autodefini alternativ români sau moldoveni, însă toată lumea ştie că e vorba despre una şi aceeaşi identitate, limba este limba română şi nu mai e discutabilă, în timp ce autodefinirea alternativă este doar o marcă istorică şi culturală a regiunii...”), pe care aş fi vrut să le aud chiar din gura autorului şi la lansare rămasă undeva în ceaţă. Ca şi problema Basarabiei, de altfel…

Dacă tot se spune că presa este puterea a patra, numărul cvadruplu (sic!) al revistei „Sud-Est” (2013/1-4) ar trebui să întruchipeze atotputernicia acesteia. Or, lucrurile stau tocmai invers – presa culturală din Republica Moldova, şi aşa la limita de subzistenţă, pur şi simplu a dispărut în 2013, odată cu sistarea finanţării, din partea Institutului Cultural Român, a revistelor: „Semn”, „Contrafort”, „Clipa” şi, nu în ultimul rând, „Sud-Est cultural”. Să trăieşti un an întreg fără nici o publicaţie literară (nr.1-2, ianuarie – octombrie 2013, constituie o excepţie, şi aia tristă, căci de unde revista ne obişnuise cu o cadenţa lunară, redacţia a fost nevoită să scoată un singur număr nici nu dublu sau triplu, ci… decan!), ei bine, ce fel de naţiune de analfabeţi populează teritoriul dintre Nistru şi Prut?!

Mărturisesc că am cetit cu strângere de inimă nota redacţie de la pag. 3: „În 2013, pentru prima oară în decursul celor 23 de ani de prezenţă neîntreruptă în spaţiul public, revista Sud-Est cultural nu a avut nici o apariţie. (…) În compensaţie, apare acest număr conex, 1-4 (…) Toată gratitudinea noastră d-nei Ministru Monica Babuc şi echipei Domniei Sale care şi-au asumat efortul de a ne susţine într-un moment dificil…” (Din câte îmi aduc aminte, tocmai Ministerul Culturii – pe atunci în persoana dlui Ion Ungureanu – a fost fondatorul revistei, adevărat într-o perioadă „romantică” a statalităţii moldave, când ctitoria de aşezăminte culturale încă nu a fost înlocuită cu înălţarea de locaşuri de cult!) Simplul gest de bun-simţ (în paranteze ţin să remarc că şi acel număr decan al „Contrafortului” a apărut cu sprijinul Ministerului Culturii, un minister cu adevărat strategic, după cum se anunţă a fi în ultima vreme) a ajuns să fie perceput drept acţiune de filantropie sau, ca să cităm Redacţia, „o revenire la normalitate”.

Ei bine, presa scrisă în general şi, în mod particular, revistele literare „groase” (cu tradiţie la noi, orice s-ar zice) fac parte din normalitate – mai este oare cazul să amintesc aici că însăşi mişcarea de Renaştere naţională a început (şi) de la „Basarabia” lui Dumitru Matcovschi, care publica în nr. 4/1988 nu doar Doina lui Eminescu, ci şi Veşmântul fiinţei noastre, incendiarul eseu al regretatului lingvist Valentin Mândâcanu (text ţinut mai bine de un an de zile în sertarul redactorului-şef de la „Literatura şi Arta”)?! Altminteri, tocmai astăzi, când scriu aceste rânduri, se inaugurează oficial „Anul Dumitru Matcovschi” la Teatrul Naţional Mihai Eminescu, printr-un scurt recital din creaţia poetului, urmat de spectacolul Pomul vieţii. Ştiţi ce si-a dorit de fapt cel mai mult în ultimii zece ani de viaţa scriitorul? Să repună pe picioare cea mai dragă ctitorie a Domniei Sale, revista „Basarabia”! (O ştiu de la sursă, ni s-a întâmplat să discutăm ore în şir la telefon şi în tot felul de întruniri literare posibilităţile & oportunităţile reluării publicaţiei care făcuse epocă în anii 1988-1989, rămânând totodată „amiralul presei culturale” în primii ani de statalitate; din nefericire, n-a fost să fie…)

Revenind la numărul cvadruplu al „Sud-Est-ului cultural”, mă bucur să regăsesc autorii consacraţi ai revistei: Eugen Lungu, cu un studiu doct despre volumul de corespondenţă Liviu & Fanny Rebreanu, „Intime”, îngrijit de Niculae Gheran; Mircea V. Ciobanu, cu un eseu de sinteză, „Proza din Basarabia: o evoluţie sincopată”; Vladimir Beşleagă, cu o cronică la romanul „Un american la Chişinău”, „Despre imaginaţia lui Crudu”; Leo Butnaru, cu un jurnal de călătorie, de data aceasta la Vilnius, „Despre amânatul sfârşit al lumii (1)”; Irina Nechit, în dialog cu Mirella Patureau; Valentina Tăzlăuanu, în dialog cu (atenţie – de data aceasta, dramaturgul!!!) Vladimir Beşleagă; Grigore Chiper, cu o proză de atmosferă, „Corso” ş.a. Două prezenţe mai rare – dar cu atât mai preţioase: dr. hab. Aliona Grati, cu eseul „Moldovenii «independenţi» în ochii Celuilalt. Un studiu de frontieră”, şi Teo Chiriac, cu un triptic inedit, „Poeţi în deltă” –, cărora li se alătură mai tânăra Maria Pilchin, cu „Omul-Pricolici: lecturi licantropice cu Andrei Ţurcanu şi Victor Munteanu”, întregesc totul, fără a uita de cutremurătorul document al dnei redactor-şef Valentina Tăzlăuanu, „Valeria”, ce-o evocă pe delicata poetă Valeria Grosu („străină de orice ostentaţie, pentru care poezia arăta mai degrabă ca o preocupare intelectuală, cu toate atributele şi ritualurile ei”), evocare însoţită – Nota bene! – de un manuscris inedit, intitulat chiar aşa, „Manuscrisul” (de citit cu mare atenţie, căci este – din câte se pare – chiar ULTIMA mărturie scrisă a celei care a dat literelor noastre Mierea eretică!). Altfel spus, un număr cât un raft de bibliotecă!

Chiar dacă am intrat de câteva decenii în era audio-vizualului, suntem (încă) în civilizaţia cărţii – şi aceasta, acum foarte variată, de la cartea tipărită la e-book sau audio-book –, şi deci e musai să privilegiem „cultura scrisă” celei a show-urilor de toată mâna. Un prim pas s-a şi făcut, al doilea an la rând Ministerul Culturii subvenţionând apariţia unor titluri nu alese „din oficiu”, ci de un juriu competent (şi transparent! ceea ce nu-i mai puţin important). Doar că, fără reviste „groase” de literatură, care să „digere” procesul literar, majoritatea cărţilor apărute „cad în gol” – exceptând tradiţionalele lansări de la Librăria din Centru, şi sporadicele prezentări de carte de la cenaclul Republica (despre avanpremierele la bibliotecile „B.P. Hasdeu”, „Onisifor Ghibu” şi „Ştefan cel Mare” voi vorbi cu altă ocazie, mai pe îndelete!), nimeni nu pare a fi preocupat de felul în care (şi cum anume!) ajunge cartea la cititor. Pe când o campanie naţională de lectură (= vaccinare împotriva prostiei endemice), care ar focaliza atenţia publicului nu atât pe figurile unor autori fără doar şi poate importanţi, luaţi aparte (Grigore Vieru, Spiridon Vangheli, Dumitru Matcovschi – lista rămâne deschisă), cât pe plăcuta „zăbavă a cetitului” în general? Şi – de ce nu? – coordonată de către una dintre revistele literare cu tradiţie?!

La urma urmei, DIN OAMENI DE LITERE SE ALEG OAMENII DE CUVÂNT. Un bun slogan pentru o campanie naţională de lecturi publice – nu-i aşa, distinsă doamnă Ministru al Culturii?!