Emilian Galaicu-Păun

O frază ca un fir de metal, autentificând opera unuia dintre cei mai importanţi prozatori români contemporani, Alexandru VLAD (1950-2015): „În viaţă omul priveşte nu înainte, ci încotro e viaţă mai multă…” (Ploile amare, ed. Charmides, 2011, p. 90); la fel de bine se poate cita din oricare altă carte a regretatului nostru prieten, căci „ceea ce individualizează scrisul lui Alexandru Vlad este, banal spus, formidabila adecvare a stilului la conţinut” (Tudorel Urian).

Nu-i mai puţin adevărat că şi omul în carne şi oase a fost de-o vitalitate debordantă (niciodată însă strâmtorându-i pe alţii!), de unde şi generozitatea scrisului său. Fără să fie un autor prolific – câteva volume de proză scurtă, dintre care Aripa grifonului lua premiul Uniunii Scriitorilor din România pentru debut, în 1980; două-trei romane (& unul în lucru, despre care mi-a vorbit la Iaşi, în octombrie trecut), dintre care Ploile amare a fost distins cu premiul Uniunii Scriitorilor din România şi cu Premiul Academiei Române, în 2011; câteva culegeri de schiţe (formidabilele lui editoriale!) & note de călătorie; prezent în mai multe antologii; la toate astea adăugându-se traducerile sale din Joseph Conrad, W.H. Hudson, Vladimir Tismăneanu, Alberto Manguel ş.a.–, cuvântul care i se potriveşte cel mai bine e mult. Şi în viaţă, şi în creaţie. Care, la el, formează un tot întreg.

I-am prezentat, de-a lungul anilor, câteva titluri în cadrul emisiuni mele Carte la pachet – sunt de găsit pe site –, n-am apucat însă, deşi mi-aş fi dorit cu ardoare acest lucru, să înregistrăm nici un dialog pe teme socio-culturale, dânsul fiind şi un redutabil polemist & vorbitor cum rar se întâmplă. Fermecător în toate, Alexandru transforma comunicarea într-un „ceremonial al rostirii pedant, preţios, cu o mişcare amplă şi, paradoxal, firească” (Irina Petraş); cu nelipsita-i pipă în dinţi, aducea a personaj de roman melville-an (ştia pe din afară pasaje întregi din Moby Dick, pe care-l preţuia enorm), spunându-se pe sine şi rostuind înţelesurile lumii. În cei aproape 25 de ani de când ne cunoaştem, nu l-am auzit niciodată vorbind „ca să nu tacă” – Sandu punea viaţă în tot ce spunea, prin viu grai sau în scris.

Apropo de scris, toată lumea ştia că Alexandru Vlad se are bine şi cu poezia, revista Vatra publicând de-a lungul anilor vreo duzină de poeme, la intervale mari de timp, de fiecare dată însă câte unul singur. Părea un ritual al lui, încă unul pe lângă cel al povestitului. Ei bine, ultimul (la ora la care scriu aceste rânduri) număr de Vatra, nr. 10/2014, conţine un poem care m-a lăsat pur şi simplu bouche bée, fără să citesc însă premoniţia (cum vai! n-am ştiut-o citi nici pe a lui Ioan Flora, care-şi intitula ultimul volum de poeme chiar aşa: Dejunul sub iarbă!), nici nu ascunsă printre rânduri, ci rostită à haute voix. Iată-l:

Evoluţia sentimentelor

Şi uneori, ca din senin mi-e dor de ea.

Atât de fin, atât de puţin

Că încremenesc în mijlocul unui gest.

Ea nu mai există, ştie asta toată lumea,

Nici eu, dacă mă gândesc bine, nu mai exist,

Şi cum poate cuiva care nu mai există să-i fie

Dor de cineva care nu mai există?

Pentru că-ntre timp am dispărut şi eu,

M-am scurs în crăpăturile dintre podele

În tubul cu pastile rămas deschis

În călimara cu cerneală uscată.

După cum se ştie dorul usucă lucrurile.

Textul mă răvăşise, şi i-am scris pe e-mail câteva cuvinte în acest sens. Ce credeţi că mi-a răspuns a doua zi Sandu? Două rânduri, plus semnătura:

Eu nu scriu poezie, dar pun seara o coală albă pe birou şi ma culc.

Dimineaţa mă uit – de obicei nu este nimic, dar uneori...

al.vlad

Acum stau şi mă întreb dacă în dimineaţa zilei de 15 martie, când neuitatul nostru prieten a închis ochii, poezia nu i-a lăsat un ultim mesaj pe coala albă de pe birou… Şi dacă da, care o fi acesta?

(dacă nu cumva, vai! în moarte), după ce că-l tălmăcisem din franceză-n română, Jurnal-ul de doliu al lui Roland Barthes, Cartier, 2009, m-a ajuns din urmă, astfel încât pot să-mi apropriez textul (deloc) străin începând chiar cu această notă datând din 18 ianuarie 1979: „De la moartea mamei încoace, nicio dorinţă de a mai «construi» ceva – decât în scriitură. De ce? Literatura = singura regiune a Nobleţei (cum era mama).” Acum nu mai ştiu – fie sub influenţa lui Barthes, fie dintr-un impuls „faustic” de-a opri clipa, am notat, la doar câteva ore de la stingerea mamei, în seara zilei de 8 martie curent, aceste rânduri:

Cum însă nu vreau să-i închid ochii şi în text, după ce că am făcut-o în viaţă, o readuc pe mama vie, aşa cum am văzut-o la 70 de ani, în 8 ianuarie 2013.

* * * * * * *

Cei 70 de ani de-acasă, ai mamei

Puţini oameni au norocul să fie aduşi pe lume de-o femeie cu nume de pasăre!

La ora la care vedeam lumina zilei, maică-mea Eleonora (n. Păun) îşi schimbase de mai bine de-un an „penetul”, intrând în casa & numele tatălui, nu şi alura de măiastră (albăstrimea nesfârşită a cerului senin am citit-o pentru prima oară în ochii ei!). Aşa apare în chiar prima mea amintire, din primăvara lui 1966, stând în pragul casei în contre-jour – soarele amiezii îi sufla în aur profilul! –, gata să intre sau să iasă, nu mai ştiu azi, ea însăşi în chip de… uşă întredeschisă a unei alte vieţi (cea a fratelui, care avea să vină pe 5 august). Ani de zile am purtat cu mine icoană acelei clipe, ca pe-o sfântă relicvă imaterială, adevăratul certificat de naştere a conştiinţei de sine ce se definea în raport cu celălalt (care abia urmă să vină pe lume), înainte ca s-o „fixez” într-un poem, sang d’encre (vezi Arme grăitoare, Cartier, 2009, p. 13-15), à jamais! Şi astăzi, retrăind acea mirare de a fi (al mamei, cum altfel?! şi mama, numai a mea!), mă cred literalmente în sânul lui Dumnezeu, înainte de căderea în lume – nu ştiu prin ce minune atunci am înţeles pe loc, fără să mi-o fi spus cineva, că „raiul pe pământ” tocmai lua sfârşit…

De-atunci şi până-n ziua de azi, tot mama a făcut astfel încât aflarea noastră pe lume să se întâmple, dacă nu sub „cele mai bune auspicii” (ierte-mi-se clişeul), cel puţin în demnitate. Fără să se dea mare sau s-o facă pe deţinătoarea adevărului în ultimă instanţă (bărbaţii familiei au încă multe de învăţat la acest capitol!), ci într-un mod cât se poate de firesc, aş zice chiar taoist (vezi Cartea despre Tao şi putere, în special cap. 76: „Omul la naştere este slab şi plăpând/ iar când moare e tare şi ţeapăn;/ cele zece mii de lucruri, iarba, copacii/ la naştere sunt firave şi fragede/ iar când mor sunt ofilite şi-uscate./ Deci ceea ce-i tare şi ţeapăn/ pe drumul morţii apucă,/ ceea ce-i slab şi plăpând/ pe drumul vieţii apucă…”), prezenţa sa „firavă & plăpândă” ne-a făcut viaţa mai suportabilă, iar lumea din jur ceva mai primitoare. Şi dacă-i adevărat că „plin de merite, şi totuşi în chip poetic locuieşte omul pe acest pământ” (Hölderlin), fie ca acel om să se facă… o femeie, mama! Cei 70 de ani ai ei, abia împliniţi, sunt iată – înzecit! – cei şapte ani de-acasă, ai noştri. De unde regretata mea bunică Emilia a fost şi rămâne, pentru sufletul meu, un fel de… Vechiul Testament legat în propria piele (acum, de când e „oale şi ulcele”, vai! mai degrabă – pe tăbliţe de lut), mama este chiar Noul Testament, cu tuspatru Evanghelii ale Fiului topite-n una singură, şi care se întrerupe undeva pe la „Chiar dacă aş vorbi în limbi omeneşti şi îngereşti, şi nu aş avea dragoste, sunt o aramă sunătoare sau un chimval zângănitor. Şi dacă aş avea darul proorociei, şi aş cunoaşte toate tainele şi toată ştiinţa; chiar dacă aş avea toată credinţa aşa încât să mut şi munţii, şi n-aş avea dragoste, nu sunt nimic…” (1 Corinteni 13, 1-13), pentru a nu se mai ajunge niciodată la Apocalipsă!