(Dacă nu se poate intra de două ori în acelaşi râu – acum, şi din deficit de apă; mde, secetă cât încape! –, cum rămâne cu valurile de arşiţă?!
…Şi acum patruzeci de ani, august era cea mai fierbinte lună a anului, în plus – şi cea mai plicticoasă, asta după ce că în iunie ţi se strepezeau dinţii de la atâtea verzături, iar în iulie ţi se încleia limba de cerul gurii de dulceaţa poamelor din grădină. Într-un astfel de paradis vegetal, situat într-un sat din nordul Basarabiei strâns la piept de trei păduri, trebuie să fi prins şi eu drag de carte, chit că manualele şcolare şi „lecturile recomandate” (cu hagiografia micuţului Volodea Ulianov & cu toată liota de pionieri-eroi care mai de care mai Pavlik Motozov) au făcut totul ca să mi se aplece de cetit. Iată cum s-au petrecut lucrurile.)
* * * * * * *
De plictiseală, într-o zi întoarseră casa cu fundul în sus în căutarea a ceva de citit, dar n-au găsit decât un pomelnic vechi, un teanc de ziare „Moldova socialistă” încă nefolosite (la privată), iar în geamantanul cu documente o duzină de fotografii de familie, prinse cu elastic. Dintr-odată, mersul la bibliotecă – aşa cum o făceau în capitală, înainte să fie paraşutaţi în fundătura asta – li s-a părut cel mai frumos lucru de pe lume, de unde la oraş era doar o modalitate de a scăpa de sub autoritatea părintelui, şi atunci şi-au zis că merită să-ncerce şi la ţară. O săptămână încheiată, dus-întors la casa de cultură şi înapoi, prin centrul satului – fără niciun rezultat. Până într-o bună zi se întâlniră, la magazin, bunica şi bibliotecara, prinsă şi ea cu normă întreagă, ca toată lumea dornică să facă un ban, la înşirat tutun. Din vorbă-n vorbă, s-au înţeles că femeia va deschide biblioteca în fiecare sâmbătă dimineaţa, cât să-i prindă cu zile pe nepoţii ahotnici de carte.
Ah! vacanţă cu aromă de Dumas-fiul, Jules Verne şi Victor Hugo, împachetată frumos în învelişul a trei păduri de foioase. Li s-a dat pe gust, lectura. La primul schimb de cărţi, femeia era pornită să-i întrebe despre ce-s, chipurile i-ar controla dacă le-au citit de la un capăt la altul; n-a făcut-o doar ca să nu se dea de gol – în cei n-sprezece ani de când lucra ca bibliotecară, n-a deschis niciodată o carte decât pentru a-i aplica ştampila instituţiei, la pagina 17. Din câte povesteau ăia mari, numeroşi fii de ţărani de-o seamă cu părinţii lor – prima generaţie încălţată, cum ar veni – avură de suferit din cauza acestei blestemate pagini 17: dacă părinţii lor analfabeţi mai acceptau, de voie de nevoie, ca odraslele lor să-şi facă temele pentru acasă în loc să-i ajute la gospodărie, cititul cărţilor luate cu împrumut de la bibliotecă, şi încă fără să te pună nimeni, li se părea o imensă pierdere de timp. Şi atunci cei mai şmecheri se nărăviseră să rupă pagina cu pricina, fără s-o mai citească, dosind-o undeva, ca s-o pună la locul ei, la fel de neatinsă, înainte de a returna cartea „la şcoală”. Gestul (disperat) aducea a automutilare: era ca şi cum ţi-ai smulge din cartea vieţii doi ani tineri – 17 şi 18 (fiindcă, de bună seamă, nu rupeai pagina, ci foaia!) – şi nici că ţi-ar păsa; ceea ce, de fapt, îi aştepta şi pe ei, cel puţin teoretic, la 18 şi 19 ani, odată cu luarea la armată. Ce tom monumental s-ar putea alcătui din toate aceste zeci şi sute de pag. 17, sacrificate pe altarul cunoaşterii – nimic în comun cu gestul lui Eugenio d’Ors care obişnuia să-şi ardă în fiecare noapte de An Nou o pagină inedită, cea mai frumoasă! –, dacă s-ar fi găsit cineva să le lege împreună, dând la tipar prima ediţie de Pagini alese, cum ar fi Cartea neamului nevoii în câteva sute/mii de pag. 17.
În cărţile pe care le împrumutau, de câteva săptămâni, toate paginile erau la locul lor, nici măcar frunzărite. În câteva rânduri au trebuit chiar să pună mâna pe briciul bunicului ca să le taie foile. Unele au rămas aşa nedesfăcute mai bine de două decenii, iar acum, odată deschise, hârtia emana un aer stătut de fată bătrână. Pe cât de neglijate în toţi aceşti ani, pe atât de generoase, cărţile se dădeau la citit fără fasoane – la-nceput bucuroasă să-şi vadă nepoţii cuminţindu-se ca prin farmec, bunica fu prima care intui ce pericol adie dinspre litera tipărită, iar nemulţumirea ei se traduce prin: „Ce atâta cetanie şi cetanie?!!” Dar tot ea plesnea de mândrie ori de câte ori era întrebată – la apă, pe drum sau la magazin – „Ai ’neatali-s? Cartincă, nu copchii!”
Mai puţin încântaţi erau copiii din mahala care, după ce că nu i-au primit în horă, acum se vedeau la rândul lor excluşi de nişte venetici, chit că veniţi la neamuri. Atâta vreme cât fraţii străbăteau satul pe drumul ce tăia localitatea în două, dând bineţe în stângă şi-n dreapta, nu prea aveau ce le face. A fost suficient însă s-o ia o singură dată pe scurtătură, printre grădini, ca să le iasă înainte nişte nespălaţi de seama lor, vreo şapte la număr, unul mai pornit decât altul. Mai mult s-au făcut că-i sperie decât să-i bată (nu că le-ar fi fost dragă de „rusnaci”, dar se aveau de bine cu bunica acestora care-i miluia de fiecare dată când scotea ceva din cuptor, un hulubaş cu stafide, o plăcintă cu bostan, o turtă cu mac…), şi lucrurile s-ar fi oprit aici dacă printre ei nu se afla şi nebunul satului. Acesta, coşcogea flăcău de armată, dar cu mintea de sugar, se lăsă brusc pe vine şi făcu o ditamai plăcinta în cărare; tocmai întindea laba spre o frunză de brusture, când un băietan îi smulse unuia dintre fraţi Insula misterioasă şi i-a întins-o mutului: „Na, bre, să te ştergi ca orăşenii – cu hârtie!” Ceea ce pocitania nu s-a ruşinat s-o facă, de faţă cu toată lumea, smulgând un mănunchi de foi de unde-a apucat. Un sfert de oră mai târziu, fraţii dădeau buzna-n ograda bunicilor răcnind într-un glas: „Da’ mutu s-a şters la fund cu cartea noastră!” Speriată c-or fi păţit ceva, bătrâna le ieşi înainte, cu sapa pe umăr – tocmai plivea roşiile, în grădină –, dar aflând care-i treaba cu treaba mare din cărare şi văzând că, în ciuda foilor smulse, cartea arată la fel de voluminoasă, răsuflă uşurată: „Să te caci într-însa!... Voi să-mi fiţi sănătoşi.”