Linkuri accesibilitate

Emilian Galaicu-Păun

„În definitiv, anume libertatea, luată nu ca – sau nu doar ca – principiu juridic, ci ca un principiu de viaţă, este cea care devine una cu istoria, care este ultima garanţie etico-politică, morală şi religioasă. Dacă acest lucru este sufocat… libertatea nu poate fi salvgardată prin instrumente juridice: rezistenţa îşi dezvăluie natura sa intimă a dreptului forţei armate: Cedant togae armis”, reflecţiile italianului Giovanni Cassandro merită toată atenţia, dat fiind că emană gravitate şi prudenţă. Or, ultima formulă, cu iz ciceronian (în realitate, Cicero a spus: Cedant arma togae, Armele să cedeze în faţa togii) lasă cititorul perplex: inversând celebra exclamaţie, autorul a vrut să lanseze un mesaj pentru a-şi reliefa gândirea, care este cea a unui neobosit apărător al libertăţii – dreptul la rezistenţă, codificat sau nu, devine „un drept al forţei armate” atunci când libertatea încetează a fi protejată de instituţiile de stat.

Revenind la formula lui Cicero (Cedant arma togae), francezul Jean-Marc Varaut se întreabă dacă Trebuie să ne fie frică de judecători, vorbind despre judiciarizarea societăţii, care tinde să se generalizeze în lumea occidentală. În opinia sa, „dreptul este de-acum înainte afacerea tuturor”, chiar dacă acest „drept, devenit fundamentul opiniei publice, nu înlocuieşte morala”, şi asta deoarece „dincolo de ceea ce justiţia vizează direct sau ameninţă, nu poate fi separată de un ideal incoercibil şi care poartă numele de justiţie”. Pentru a asigura autonomia şi independenţa puterii judiciare faţă de alte puteri, Jean-Marc Varaut aminteşte factorii care permit „revenirea dreptului cu scopul instaurării absolutismului legii, prin introducerea controlului constituţional al legilor şi investirea instituţiilor şi practicilor cu conceptul operatoriu de stat de drept”. (Pentru un plus de informaţie, a se vedea Mario Turchetti, Tirania şi tiranicidul. Forme ale opresiunii şi dreptul la rezistenţă din Antichitate până în zilele noastre, Cartier, 2003, p. 1043-1052)

De la teorie la practică, mă întreb cum ar putea fi tradusă în viaţă una dintre priorităţile asumate de Alianţa pentru Integrare Europeană-3, şi anume: „Depolitizarea instituţiilor de drept, sectorului justiţiei şi instituţiilor independente cu subordonare parlamentară cu atribuţii de supraveghere, reglementare, control şi exercitare a legalităţii. Accelerarea şi eficientizarea procesului de reformă a justiţiei”, la care se adaugă „ca prioritate imediată reforma Procuraturii în consultare cu Comisia Europeană şi cu solicitarea delegării unei misiuni UE în domeniul justiţiei”, în condiţiile unui stat captiv cum pare să fi devenit Republica Moldova.

Speranţa unei schimbări în bine, odată cu desemnarea doamnei Maia Sandu drept candidat la şefia Guvernului – dar parcă, într-o primă fază, Iurie Leancă nu a fost şi el „candidatul PLDM” pentru funcţia de premier, fiind totodată „lucrat” din interior?! –, se topeşte văzând cu ochii, de parcă o mână forte a şi început să rescrie – deocamdată, cu cerneală simpatică – Acordul de constituire a AIE-3. Or, afirmaţia domniei sale e cât se poate de explicită: „Pentru ca să avem obraz să cerem populaţiei ca să ne sprijine să putem depăşi această situaţie, care este o consecinţă directă a furtului din sistemul bancar, trebuie, cel puţin, să transmitem un semnal clar că instituţiile statului, în sarcina cărora este tocmai prevenirea unor asemenea ilegalităţi, sunt sancţionate” – ceea ce înseamnă că, oricum ai da-o, tot la judiciarizarea societăţii ajungem.

…şi când te gândeşti că în România Laura Codruţa Kövesi (născută pe 15 mai 1973) poate, iar în Republica Moldova Maia Sandu (născută pe 24 mai 1972) s-ar putea să nici nu ajungă să arate ce poate!

De regulă, se spune că „pâinea scriitorului” (dar şi a jurnalistului, învăţătorului, etc., etc.) e grea. Şi a cititorului o fi mai uşoară? – mă întreb (conştient că „omul nu trăieşte numai cu pâine, ci cu orice cuvânt care iese din gura lui Dumnezeu” – Matei, 4:4), cu gândul la toate Index-urile cărţilor interzise (revizuit ultima oară în 1948, faimosul Index Librorum Prohibitorum continuă să apară – în format carte, cum altfel?! – până în 1966), dar şi la scrierile circulând în samizdat sau de bouche à oreille.

O trimitere în faţa plutonului de execuţie – «За чтение вслух запрещенного письма литератора Белинского литератору Гоголю литератор Достоевский приговаривается к смертной казни расстрелянием» („Pentru citirea cu voce tare a scrisorii interzise a literatului Belinski adresată literatului Gogol literatul Dostoievski este condamnat la pedeapsă capitală prin împuşcare”) – nu-i oare un argument forte că, departe de a fi doar cea „mai frumoasă şi mai de folos zăbavă”, lectura te pune uneori în pericol, iar – de la Heinrich Heine citire: „Dort wo man Bücher verbrennt, verbrennt man auch am Ende Menschen” – „Acolo unde se ard cărţi se vor arde, până la urmă, şi oameni”.

Puţină istorie:

- Pe la 2300 î.Hr., primul autor înregistrat, marea preoteasa prinţesă Enheduana, folosea în premieră formula „iubite cititorule”;

- în 213 î.Hr., împăratul chinez Shih Huang-ti decretează că istoria începe cu domnia sa, toate cărţile apărute înainte de această dată urmând a fi arse;

- pe la 230, printr-un edict regal, fiecare corabia care trecea prin Alexandria trebuia să predea cărţile ce se aflau la bord, pentru a fi copiate şi păstrate în biblioteca oraşului (când un incendiu a mistuit biblioteca, jumătate de milion de titluri – cea mai mare colecţie de cărţi din lume la acea oră – pierea definitiv în flăcări);

- pe la 1000, marele vizir al Persiei, dar mai cu seamă avidul cititor Abdul Kassem Ismael, ca să nu se despartă de cele 117.000 de cărţi ale sale în timpul călătoriei, punea să fie cărate de o caravană alcătuită din patru sute de cămile dresate să meargă în ordinea alfabetică;

- în 1559, Sfânta Congregaţie a Inchiziţiei Romane publică în premieră Index Librorum Prohibitorum;

- în 1740, în Carolina de Sud o lege le interzice sclavilor să înveţe carte – un sclav prins că citeşte era flagelat, iar după a treia recidivă i se tăia prima falangă a degetului arătător; legea a rămas în vigoare până în 1865;

- în 1752, Papa Benedict al XIV-lea proclamă o bulă prin care hoţii de carte sunt pedepsiţi cu excomunicarea din sânul bisericii;

- în 1872, americanul Anthony Comstock fondează Societatea pentru Suprimarea Viciului în New York, afirmând că nu este nevoie ca o carte să fie citită înainte de a fi interzisă – după o viaţă pusă în slujba combaterii „viciului lecturii”, declara plin de sine: „În cei patruzeci şi unu de ani cât am fost aici, am condamnat destule persoane cât să fie umplut un tren de şaizeci şi unu de vagoane, şaizeci de vagoane conţinând câte şaizeci de pasageri fiecare şi al şaizeci şi unulea aproape plin. Am distrus o sută şaizeci de tone de literatură obscenă”;

- pe 10 mai 1933, ministrul nazist al propagandei, Joseph Goebbels, condamnă la autodafe cărţile unor autori „degeneraţi” cum ar fi Sigmund Freud, Thomas Mann, Ernest Hemingway, Emile Zola, H. G. Wells, Marcel Proust ş.a.;

- în 1953, Ray Bradbury publică Fahrenheit 451, un roman a cărui acţiune e plasată într-un viitor în care cărţile sunt arse, iar cititorii temerari trebuie să memoreze textele ca să fie salvate, devenind astfel „biblioteci mergătoare”;

- în 1985, conform UNESCO, 28% din populaţia lumii nu ştie să scrie şi să citească;

- în 2014, tânăra pakistaneză de 17 ani Malaga Yousafzai ia Premiul Nobel pentru Pace „pentru lupta sa eroică prin care a devenit un simbol al dreptului tinerilor la educaţie”.

* * * * * * *

(Toate aceste lucruri, mai mult sau mai puţin cunoscute, se cer amintite haut et fort ori de câte ori cineva cu putere de decizie uită că „cine atinge o carte a atins un om”…)

Încarcă mai mult

Emilian GALAICU-PĂUN (n. 1964 în satul Unchiteşti, Floreşti, din Republica Moldova).

Redactor-şef al Editurii Cartier; din 2005, autor-prezentator al emisiunii Cartea la pachet de la Radio Europa Liberă; redactor pentru Basarabia al revistei „Vatra“ (Târgu Mureş).

Cărţi publicate:

(POEZIE) Lumina proprie, 1986; Abece-Dor, 1989; Levitaţii deasupra hăului, 1991; Cel bătut îl duce pe Cel nebătut, 1994; Yin Time, 1999 (trad. germană de Hellmut Seiler, Pop-Verlag, 2007); Gestuar, 2002; Yin Time (neantologie), 2004; Arme grăitoare, 2009; A-Z.best, antologie, 2012; Arme grăitoare, ediţie ne varietur, 2015; A(II)Rh+eu / Apa.3D, 2019;

(ROMAN) Gesturi (Trilogia nimicului), 1996; Ţesut viu. 10 x 10, 2011 (trad. engleză de Alistair Ian Blyth, Living Tissue. 10 x 10, Dalkey Archive Press, SUA, 2019);

(ESEU) Poezia de după poezie, 1999; Cărţile pe care le-am citit, cărţile care m-au scris, 2020;

(TRADUCERI) Jean-Michel Gaillard, Anthony Rowley, Istoria continentului european, 2001; Robert Muchembled, Oistorie a diavolului, 2002;Mario Turchetti, Tirania şi tiranicidul, 2003; Michel Pastoureau, O istorie simbolică a Evului Mediu occidental, 2004; Michel Pastoureau, Albastru. Istoria unei culori, 2006; Michel Pastoureau, Ursul. Istoria unui rege decăzut, 2007; Roland Barthes, Jurnal de doliu, 2009; Edward Lear, Scrippius Pip, 2011; Michel Pastoureau, Negru. Istoria unei culori, 2012.

Prezent în numeroase antologii din ţară şi din străinătate.

Opiniile autorului nu reflectă, neapărat, poziția Europei Libere.

XS
SM
MD
LG