Emilian Galaicu-Păun

De regulă, se spune că „pâinea scriitorului” (dar şi a jurnalistului, învăţătorului, etc., etc.) e grea. Şi a cititorului o fi mai uşoară? – mă întreb (conştient că „omul nu trăieşte numai cu pâine, ci cu orice cuvânt care iese din gura lui Dumnezeu” – Matei, 4:4), cu gândul la toate Index-urile cărţilor interzise (revizuit ultima oară în 1948, faimosul Index Librorum Prohibitorum continuă să apară – în format carte, cum altfel?! – până în 1966), dar şi la scrierile circulând în samizdat sau de bouche à oreille.

O trimitere în faţa plutonului de execuţie – «За чтение вслух запрещенного письма литератора Белинского литератору Гоголю литератор Достоевский приговаривается к смертной казни расстрелянием» („Pentru citirea cu voce tare a scrisorii interzise a literatului Belinski adresată literatului Gogol literatul Dostoievski este condamnat la pedeapsă capitală prin împuşcare”) – nu-i oare un argument forte că, departe de a fi doar cea „mai frumoasă şi mai de folos zăbavă”, lectura te pune uneori în pericol, iar – de la Heinrich Heine citire: „Dort wo man Bücher verbrennt, verbrennt man auch am Ende Menschen” – „Acolo unde se ard cărţi se vor arde, până la urmă, şi oameni”.

Puţină istorie:

- Pe la 2300 î.Hr., primul autor înregistrat, marea preoteasa prinţesă Enheduana, folosea în premieră formula „iubite cititorule”;

- în 213 î.Hr., împăratul chinez Shih Huang-ti decretează că istoria începe cu domnia sa, toate cărţile apărute înainte de această dată urmând a fi arse;

- pe la 230, printr-un edict regal, fiecare corabia care trecea prin Alexandria trebuia să predea cărţile ce se aflau la bord, pentru a fi copiate şi păstrate în biblioteca oraşului (când un incendiu a mistuit biblioteca, jumătate de milion de titluri – cea mai mare colecţie de cărţi din lume la acea oră – pierea definitiv în flăcări);

- pe la 1000, marele vizir al Persiei, dar mai cu seamă avidul cititor Abdul Kassem Ismael, ca să nu se despartă de cele 117.000 de cărţi ale sale în timpul călătoriei, punea să fie cărate de o caravană alcătuită din patru sute de cămile dresate să meargă în ordinea alfabetică;

- în 1559, Sfânta Congregaţie a Inchiziţiei Romane publică în premieră Index Librorum Prohibitorum;

- în 1740, în Carolina de Sud o lege le interzice sclavilor să înveţe carte – un sclav prins că citeşte era flagelat, iar după a treia recidivă i se tăia prima falangă a degetului arătător; legea a rămas în vigoare până în 1865;

- în 1752, Papa Benedict al XIV-lea proclamă o bulă prin care hoţii de carte sunt pedepsiţi cu excomunicarea din sânul bisericii;

- în 1872, americanul Anthony Comstock fondează Societatea pentru Suprimarea Viciului în New York, afirmând că nu este nevoie ca o carte să fie citită înainte de a fi interzisă – după o viaţă pusă în slujba combaterii „viciului lecturii”, declara plin de sine: „În cei patruzeci şi unu de ani cât am fost aici, am condamnat destule persoane cât să fie umplut un tren de şaizeci şi unu de vagoane, şaizeci de vagoane conţinând câte şaizeci de pasageri fiecare şi al şaizeci şi unulea aproape plin. Am distrus o sută şaizeci de tone de literatură obscenă”;

- pe 10 mai 1933, ministrul nazist al propagandei, Joseph Goebbels, condamnă la autodafe cărţile unor autori „degeneraţi” cum ar fi Sigmund Freud, Thomas Mann, Ernest Hemingway, Emile Zola, H. G. Wells, Marcel Proust ş.a.;

- în 1953, Ray Bradbury publică Fahrenheit 451, un roman a cărui acţiune e plasată într-un viitor în care cărţile sunt arse, iar cititorii temerari trebuie să memoreze textele ca să fie salvate, devenind astfel „biblioteci mergătoare”;

- în 1985, conform UNESCO, 28% din populaţia lumii nu ştie să scrie şi să citească;

- în 2014, tânăra pakistaneză de 17 ani Malaga Yousafzai ia Premiul Nobel pentru Pace „pentru lupta sa eroică prin care a devenit un simbol al dreptului tinerilor la educaţie”.

* * * * * * *

(Toate aceste lucruri, mai mult sau mai puţin cunoscute, se cer amintite haut et fort ori de câte ori cineva cu putere de decizie uită că „cine atinge o carte a atins un om”…)

Spune-i unui grec – indiferent dacă a votat „Nu” sau „Da” la referendum – că drapelul elen reprezintă de fapt culorile dinastice ale casei de Bavaria, şi reacţia lui nu se va lăsa aşteptată!... Nu eu o spun, ci specialistul nr. 1 pe plan mondial în materie de steme şi drapele, nimeni altul decât francezul Michel Pastoureau care, înainte ca preşedintele Franţei, François Hollande, să pledeze în faţa cancelarului Germaniei, Angela Merkel, cauza Atenei, caută să apropie aceste două popoare, astăzi despărţite de o neagră neîncredere reciprocă. Aşadar, puţină istorie:

Stindardul grec îşi face apariţia în timpul revoltelor antiotomane, alias Eteria, pe la 1821-1823, traversând o perioadă revoluţionară la capătul căreia este adoptat oficial în 1833, odată independenţa cucerită. Într-o primă fază e format dintr-o cruce albă aşezată pe un câmp albastru (de azur, încărcat cu o cruce de argint), după care se transformă de două ori, înainte de a ajunge la compoziţia cunoscută astăzi: patru fascii şi o cruce albă pe un câmp albastru. Culorile sunt aceleaşi de la începutul Revoluţiei din anii ’20 ai secolului al XIX-lea. Cum s-a ajuns la acestea, orice grec e gata să explice cu lux de amănunte, şi anume că albastrul evocă marea sau cerul, pe când albul, culoarea caselor, cea a luminii şi, nu în ultimul rând, a lui Christ. Se-nţelege că avem de a face cu o interpretare a posteriori, orice drapel pretându-se unui discurs şi unei supra-lecturi ce îşi creează astfel propria mitologie.

În realitate, acest albastru şi acest alb „grecesc” sunt culori heraldice tradiţionale ale casei de Bavaria, ajunse pe stindardul naţional elen odată cu primul suveran al Greciei moderne, Otto I (1832-1862), fiul cel mai mic al regelui Bavariei. Culorile heraldice ale dinastiei domnitoare vor deveni astfel cele ale drapelului naţional, conform unui proces pe care-l întâlnim în numeroase ţări europene: trecerea de la familial la dinastic, de la dinastic la monarhic, de la monarhic la statal şi de la statal la naţional.

Spre uşurarea cetăţenilor greci de astăzi, se cuvine de precizat că acest albastru şi acest alb au fost adoptate drept culori emblematice de către insurgenţii greci ceva mai înainte ca aceştia să se gândească la tânărul Otto de Bavaria drept potenţial candidat la viitorul tron regal. Aşadar, ar trebui căutată aiurea originea acestor culori, pe care primul suveran al Greciei moderne pur şi simple le-a confirmat, deoarece corespundeau cu ale sale.

O explicaţie a acestei compoziţii a drapelului grec rezidă în strategia contrastului faţă de steagul otoman (un câmp roşu surfrapat de o stea şi de o semilună albe). Altfel spus, crucea creştină răspunde semilunii musulmane, iar culoarea albastră, adeseori devalorizată de Islamul otoman, se opune culorii roşii. În acest fel, drapelul minorităţii se poziţionează în raport cu cel al puterii opresoare: izolat, îşi pierde semnificaţia; dar, opus unui alt drapel, el funcţionează ca un contrast, devine un simbol dinamic şi proclamă în mod deschis rebeliunea. Această „valoare de poziţionare” este în acelaşi timp structurală (cruce/semilună, albastru/roşu) şi culturală, crucea şi culoarea albastru neputând fi adoptate decât de o minoritate creştină.

Ştiu că astăzi, de 14 Iulie, s-ar fi cuvenit să vorbesc despre tricolorul francez, dar am făcut-o deja (vezi http://www.europalibera.org/content/blog/24343120.html); şi oricum toată lumea e cu ochii pe Grecia, iar judecând după numărul de steaguri elene „arborate” pe Facebook, se pare că patria primei democraţii şi-a dublat, dacă nu triplat, peste noapte populaţia.

Alez les Bleux!

Alez les Bleux-Blancs!