Emilian Galaicu-Păun

Mass-media anunţă că jihadiştii din Organizaţia sunnită Statul Islamic tocmai au aruncat în aer două monumente istorice – culmea: chiar două mausolee musulmane! – din Palmyra, un oraş fondat la sfârşitul mileniului 3 î.Hr., ale cărui ruine, bine păstrate, din epoca elinistică şi romană se află sub protecţia UNESCO. Ceva mai înainte, aceiaşi fanatici religioşi au devastat Muzeul de Antichităţi din Mosul, tot ei filmând cum sparg cu baroasele capetele unor statui sumeriene, cum fac ţăndări vestigii ce-au supravieţuit timpului, nu şi barbariei vremurilor noastre. Vestea proastă este că întreg situl anticei Palmyra se află sub controlul Organizaţiei Statul Islamic, încă din luna mai; între timp, vajnicii luptători n-au stat degeaba: au minat oraşul antic de la un capăt la altul, ameninţând să-l detoneze – ceea ce au şi început să facă, de fapt. Nu ar fi o premieră – suficient să ne amintim cum talibanii au tras cu tunul în cele două statui gigantice, tăiate în stâncă, ale lui Buddha (între paranteze fie spus, personajul istoric Buddha (c. 560 – 480 î.Hr.) a venit pe lume cu circa un mileniu înaintea lui Mahomed (c. 570 – 632), iar învăţătura lui s-a răspândit în toată regiunea, (ceea ce înseamnă că din p.d.v. istoric ar avea întâietate în Asia Mijlocie), tot ei având grijă să difuzeze imaginile „carnagiului cultural” la fel cum o fac ori de câte ori execută, în faţa camerei de luat vederi, vreun ostatic occidental. Într-un cuvânt, la ora actuală jihadiştii deţin un ostatic de lux, antica Palmyra, care nu cere de mâncare, nu ameninţă să evadeze, rezistă stoic în orice condiţii, şi pentru care lumea civilizată ar fi gata să plătească un preţ bun…

Şi la noi, cum stau lucrurile? Încă nu-mi pot imagina cum fanaticii religioşi ai episcopului Marchel, să zicem, ar ocupa situl Orheiului Vechi, ameninţând să distrugă vestigiile din perioada Hoardei de Aur, bunăoară, dar precedente oarecum similare – marşuri şi acţiuni de protest în faţa cinematografului „Patria”, pentru a interzice difuzarea filmului Codul lui Da Vinci, de pildă – au avut deja loc. (Dacă mă gândesc mai bine, însuşi timpul – mai exact, perioada de independenţă a Republicii Moldova – a luat ostatic cultura, în primul rând monumentele istorice: lista pierderilor arhitecturale doar din municipiul Chişinău întrece cu mult numărul de biserici construite ad-hoc, dar despre asta cu altă ocazie, mai amănunţit…)

Alte forme de a lua ostatic cultura, s-a dezvoltat în R. Moldova în ultimele două decenii, printre care şi „arvunirea” unor nume sonore în perioadele campaniilor electorale – mai puţin, în actualele alegeri regionale şi municipale; oare de ce?! –, uniunile de creaţie ajungând un fel de „brigăzi de agitaţie” ale cutărui sau cutării partid, mai exact lider de partid. Faptul că, ani de ani, Vlad Filat, preşedintele PLDM, sponsorizează premiile – votate de un juriu ales, şi nu pe linie de partid! – Uniunii Scriitorilor din Moldova, iar acum şi bursele – consistente! – de creaţie, nu este oare o formă de a avea la mână scriitorii?! Nu aşa şi-a început cariera publică un alt personaj – nomina odiosa – al vieţii noastre politice, prin sprijinirea „dezinteresată” a artiştilor prin fundaţia Edelweiss?!...

Toate acestea mi-au venit în minte răsfoind recentul număr al revistei Sud-Est cultural, nr. 2/1015, ce publică dezbaterile Colocviului: „Cultura în democraţie: opţiuni şi contradicţii”, la care participă cu comunicări Vitalie Ciobanu, Maria Şleahtiţchi, Mircea V. Ciobanu, Mariana Jitari, Irina Nechit şi Lucia Ţurcanu (de citit, toate, cu luare aminte). La fel de interesantă mi se pare ancheta Sud-Est, la care răspund Eugen Lungu, Vladimir Beşleagă, Leo Butnaru, Nicolae Negru, Constantin Cheianu, Gheorghe Erizanu, Liliana Armaşu şi Maria Pilchin. Voi cita două fragmente, primul din intervenţia lui Eugen Lungu care, după ce arată cum stăteau lucrurile cu „politica de excelenţă în cultură” din cele mai vechi timpuri (exilarea lui Ovidiu, întemniţarea lui Torquato Tasso, darea afară din Uniunea Scriitorilor a lui Boris Pasternak, expulzarea din ţară a lui Aleksandr Soljeniţân etc., etc.), ajunge şi la „oile noastre”: „…astăzi artiştii sunt supralicitaţi mai ales în perioada alegerilor. Atunci li se făgăduieşte marea şi sarea (unii chiar au încasat zeci de mii de parai pe tema asta!), pe urmă sunt lăsaţi să se descurce cum pot. V. Voronin a ştiut să-i ademenească pe unii cu tiraje mari ale operelor, pe alţii cu milionul. O adevărată meritocraţie nu a existat aici la noi niciodată şi nu ştiu dacă va exista. De regulă, înţelegerea se face ca între şnapani – îţi dau ca să-mi dai…”; cel de-al doilea, din succintul text al lui Nicolae Negru: „Orice politică culturală care angajează statul este dependentă de cheltuielile publice. Din acest punct de vedere, a vorbi azi despre o politică culturală a excelenţei în RM e ca şi cum ai vorbi despre alimentaţia sănătoasă într-o familie cu venituri mult sub nivelul de subzistenţă. Cu circa 8 euro cheltuiţi pe cap de locuitor, cu nici o zecime de procent din PIB cheltuieli pentru cultură din bugetul public în RM, discuţia respectivă ar fi un exerciţiu de retorică în sine, rupt complet de realitate”. Ca să fie mai concludent, Nicolae Negru ataşează un tabel al Cheltuielilor Publice în domeniul Culturii în unele ţări europene, 2000-2010/12, din care aflăm că Norvegia acorda, în 2012, 534 euro pentru cultură pe cap de locuitor, Austria – 286 euro, Suedia – 274 euro, Olanda – 267 euro, Estonia – 176 euro, în coada listei fiigurând Moldova, cu 7,9 euro şi un % din PIB de numai 0,08 la sută. Aşa că nu avem nevoie de jihadişti, nici de talibani – cele 0,08% ţin ostatică, în continuare, cultura noastră, atâta cât a mai rămas…

Prin anii ’90, când Germania Federală proaspăt reunificată acorda cetăţenie & drept de şedere victimelor regimului nazist & urmaşilor acestora până într-a treia generaţie, un ins din Chişinău şi-a ieşit din piele să-şi găsească vreo bunică, mătuşă sau vară dreaptă evreică. Mai mult decât atât: odată (re)descoperită originea sa semitică, a trebuit să se taie împrejur – rabinul care i-a făcut circumcizia era probabil văr drept cu doctorul Ciomu, operaţia inflamându-se şi ameninţând să ducă la amputarea singurei dovezi palpabile a iudaităţii sale tocmai redobândite! –, ceea ce l-a ţinut la pat câteva săptămâni.

Alte câteva săptămâni, dacă nu chiar luni, s-au dus pe alergături pe la tot felul de birouri, instanţe, ministere, comisii etc., etc., în vederea obţinerii foii de repatriere. Urma să locuiască în sudul Bavariei, în oraşul Augsburg. Metodice cum sunt, autorităţile germane s-au îngrijit până şi de transportul nou-veniţilor: împreună cu alte câteva familii, ai lui urmau să zboare cu cursa Chişinău – Timişoara – München, de unde vor fi preluaţi de comitetul de primire. De precizat că până la acea dată nici capul familiei, nici nevastă-sa nu fuseseră mai departe de Odesa, la mare, şi doar în bază de buletin, iar acum iată-i cu paşapoarte & vize permanente.

În febra pregătirilor, omul nostru vinde tot ce are, casă, maşină, fazendă – bineînţels, la preţuri derizorii –, ţinând-o într-o petrecere până la data plecării. În sfârşit, călătoria propriu-zisă – prima pe calea aerului pentru cei doi copii ai lui –, la capătul căreia urma să-şi cunoască ţara de adopţie, a decurs normal, stropită cum se cuvine cu câteva beri, pe durata zborului, şi alte câteva, în sala de aşteptare a aeroportului timişorean. Nu alcoolul însă, ci educaţia de homo sovieticus – care a privit filme cu ruşii şi nemţii, s-a jucat de-a ruşii şi nemţii, iar mai târziu a spus bancuri (politice !!!) cu ruşii şi nemţii – grăit-a atunci când, la aterizare pe aeroportul internaţional din München, bărbatul îşi aruncă mâna dreaptă în faţă şi-i salută pe membrii comitetului de primire cu singura formulă din limba germană pe care o ştia dintotdeauna: „Heil Hitler!”.

În aceeaşi clipă, fu îmbarcat – cu căţel, cu purcel – la bordul navei şi trimis, cu cursa de întoarcere, de unde a venit. O vreme, putea fi întâlnit la cafeneaua Fulguşor din Chişinău, bându-şi – pe banii cui se oferea să-i plătească berea („bavareză!”, îl tachinau convivii săi, cu referire la cunoscutul banc sovietic) – amarul (între timp, îl părăsise nevasta, cu copii cu tot) şi făcându-i pe toţi nemţii pe-un cap „faşâşti”…

* * * * * * *

(Am povestit istoria aceasta, în speranţă că la viitoarele alegeri municipale nu atât votul „etnic” îi va motiva pe chişinăuieni, cât calităţile de edil ale pretendenţilor la suprema funcţie a municipiului. În aceeaşi paranteză amintesc că, printre deţinătorii acesteia, se numără şi Carol Schmidt (1846 – 1928), de origine germană, primar al Chişinăului între 1877-1903, considerat cvasi-unanim drept cel mai bun primar pe care l-a avut capitala Basarabiei/Moldovei vreodată. Un „neamţ” de-al nostru, cum ar veni…)