Emilian Galaicu-Păun

Prin anii ’90, când Germania Federală proaspăt reunificată acorda cetăţenie & drept de şedere victimelor regimului nazist & urmaşilor acestora până într-a treia generaţie, un ins din Chişinău şi-a ieşit din piele să-şi găsească vreo bunică, mătuşă sau vară dreaptă evreică. Mai mult decât atât: odată (re)descoperită originea sa semitică, a trebuit să se taie împrejur – rabinul care i-a făcut circumcizia era probabil văr drept cu doctorul Ciomu, operaţia inflamându-se şi ameninţând să ducă la amputarea singurei dovezi palpabile a iudaităţii sale tocmai redobândite! –, ceea ce l-a ţinut la pat câteva săptămâni.

Alte câteva săptămâni, dacă nu chiar luni, s-au dus pe alergături pe la tot felul de birouri, instanţe, ministere, comisii etc., etc., în vederea obţinerii foii de repatriere. Urma să locuiască în sudul Bavariei, în oraşul Augsburg. Metodice cum sunt, autorităţile germane s-au îngrijit până şi de transportul nou-veniţilor: împreună cu alte câteva familii, ai lui urmau să zboare cu cursa Chişinău – Timişoara – München, de unde vor fi preluaţi de comitetul de primire. De precizat că până la acea dată nici capul familiei, nici nevastă-sa nu fuseseră mai departe de Odesa, la mare, şi doar în bază de buletin, iar acum iată-i cu paşapoarte & vize permanente.

În febra pregătirilor, omul nostru vinde tot ce are, casă, maşină, fazendă – bineînţels, la preţuri derizorii –, ţinând-o într-o petrecere până la data plecării. În sfârşit, călătoria propriu-zisă – prima pe calea aerului pentru cei doi copii ai lui –, la capătul căreia urma să-şi cunoască ţara de adopţie, a decurs normal, stropită cum se cuvine cu câteva beri, pe durata zborului, şi alte câteva, în sala de aşteptare a aeroportului timişorean. Nu alcoolul însă, ci educaţia de homo sovieticus – care a privit filme cu ruşii şi nemţii, s-a jucat de-a ruşii şi nemţii, iar mai târziu a spus bancuri (politice !!!) cu ruşii şi nemţii – grăit-a atunci când, la aterizare pe aeroportul internaţional din München, bărbatul îşi aruncă mâna dreaptă în faţă şi-i salută pe membrii comitetului de primire cu singura formulă din limba germană pe care o ştia dintotdeauna: „Heil Hitler!”.

În aceeaşi clipă, fu îmbarcat – cu căţel, cu purcel – la bordul navei şi trimis, cu cursa de întoarcere, de unde a venit. O vreme, putea fi întâlnit la cafeneaua Fulguşor din Chişinău, bându-şi – pe banii cui se oferea să-i plătească berea („bavareză!”, îl tachinau convivii săi, cu referire la cunoscutul banc sovietic) – amarul (între timp, îl părăsise nevasta, cu copii cu tot) şi făcându-i pe toţi nemţii pe-un cap „faşâşti”…

* * * * * * *

(Am povestit istoria aceasta, în speranţă că la viitoarele alegeri municipale nu atât votul „etnic” îi va motiva pe chişinăuieni, cât calităţile de edil ale pretendenţilor la suprema funcţie a municipiului. În aceeaşi paranteză amintesc că, printre deţinătorii acesteia, se numără şi Carol Schmidt (1846 – 1928), de origine germană, primar al Chişinăului între 1877-1903, considerat cvasi-unanim drept cel mai bun primar pe care l-a avut capitala Basarabiei/Moldovei vreodată. Un „neamţ” de-al nostru, cum ar veni…)

Aflu din revista moscovită Книжное обозрение, nr. 5-6/2015, că ilustrul dramaturg, poet & romancier român, stabilit la Paris, Matei Vişniec se află pe lista lungă a autorilor nominalizaţi la premiul «Ясная Поляна», la categoria Literatură străină. Foarte selectă, lista, cuprinzând 33 de titluri (nume – şi mai puţine, şi asta deoarece câţiva autori sunt propuşi cu două cărţi) din ţări precum: SUA, Franţa, Marea Britanie, Italia, Belgia, Germania, India, Irlanda, Spania, Canada, Noua Zeelandă, România, Chile şi Africa de Sud. Câştigătorul va fi desemnat în octombrie 2015, laureatul urmând să primească 1.000.000 de ruble ruseşti, iar traducătorul 200.000 de ruble. De remarcat că Matei Vişniec, propus cu romanul Domnul K. eliberat, Cartea românească, 2010, în traducerea Anastasiei Starostin, este singurul reprezentant al Europei de Est, într-o companie mai mult decât selectă de mari literaturi. Impresionat este nu doar topul autorilor & traducătorilor în sine, ci şi faptul că în dreptul fiecărui titlu este trecut numele expertului ce garantează calitatea scrierii/traducerii – în cazul autorului român, e vorba de Aleksandr Livergant.

La rându-mi, am avut certitudinea întâlnirii cu o scriere de top atunci când i-am prezentat romanul la rubrica Carte la pachet:

Plecat din România ceauşistă în 1987, Matei Vişniec îşi stoarce – cehovian – „robul din el” într-un roman redactat în primele sale luni pariziene ale lui 1988, şi care a trebuit să aştepte apoi 20 de ani înainte să vadă lumina tiparului, Domnul K. eliberat, Cartea românească, 2010.

„Într-o bună dimineaţă Kosef J. fu eliberat”, astfel debutează romanul, iar trimiterea la Procesul lui Kafka este cât se poate de explicită: doar că nu numai numele personajului e întors pe dos, însăşi acţiunea-i re-scrisă în răspăr – un pariu câştigat de autorul român. Credeţi că vestea eliberării îl bucură pe deţinutul din celula nr. 50? „O tristeţe adâncă îl cuprinse pe Kosef J., mai ales din cauza faptului că nimeni nu-i spunea ce să facă”, iată prima reacţie a personajului, care este frânt peste alte două pagini de-o cumplită senzaţie de greaţă, iar foştii lui paznici îl ajută să vomite în closetul gardienilor: „– Încă puţin, domnule K., încă puţin. (…) Acesta fu momentul în care Fabius îl anunţă pe Kosef J. că, începând din dimineaţa aceea, era liber”. Abia dacă reuşeşte să se întrebe „ce mai putea să însemne şi asta, libertatea?”, că prima veste proastă îl lasă bouche bée: „întrucât sunteţi liber, ştiţi… porţia dumneavoastră s-a tăiat”. Peste alte zece pagini, ajunge să înţeleagă că, „formal vorbind, eliberarea lui nu se terminase”, chiar dacă umblă în voie pe teritoriul penitenciarului, mănâncă împreună cu gardienii, ba chiar participă, alături de aceştia, la hăituirea unui deţinut evadat. Iar când descoperă în fosta sa celulă un alt om, realizează şi cât de tare este legat de aceasta: „Poftim, un alt om se afla în celula lui, în celula în care el dormise aproape dintotdeauna. În celula care începuse cumva să facă parte din el, devenise cochilia lui, o purta deja cu el, în sufletul lui, în carnea lui, în spinarea lui”. Nici „spovedania” lui Fabius, temutul torţionar care aplica cele mai dureroase bătăi, din cap. 9 (absolut antologic), nu-i dezbate vechile reflexe: „Kosef J. nu putu să-şi reprime o explozie de entuziasm faţă de bătrânul gardian văzând cu câtă precizie săpa în memoria lor comună. (…) ar fi fost în stare să-l îmbrăţişeze pe Fabius, de bucurie că acesta ţinuse minte atâtea detalii”.

Peste alte 150 de pagini, un alt locuitor al celulei nr. 50, căruia Kosef J. îi dăduse din senin un pumn, se stingea în braţele sale, iar „Vinovăţia aceea, pe care Kosef J. nu şi-o putea reprima, echivala cu o mare bucurie umană, cu o dăruie de natură să transforme crima într-o binefacere”.

Dar de-aici încolo nu mai suntem pe tărâmul lui Kafka, ci pe cel al lui F.M. Dostoievski! Şi, cu puţin noroc – în cazul în care Matei Vişniec ia premiul «Ясная Поляна» – şi pe cel al lui L.N. Tolstoi…