Linkuri accesibilitate

Emilian Galaicu-Păun

La început a fost cititul.

Pe la 1985, proaspăt cititor al Bibliotecii Republicane „N. Krupskaia” din Chişinău (azi, Biblioteca Naţională), îndrăgisem îndeosebi sala de Literatură străină, şi asta deoarece la acea vreme era singurul loc din RSS Moldovenească unde puteai completa un formular cu caractere româneşti, cerând cărţile unor autori de peste Prut (pe care nu trebuia să le citeşti pe sub bancă – practică foarte răspândită în aulele universitare din anii de tristă amintire), şi asta absolut legal. Acum nu mai ţin minte din pasa cui – în nici un caz a profesorilor de la Litere! –, am pus mâna pe un volum de Dorin Tudoran (despre care aflasem că emigrase, dacă nu cumva a fost expulzat din România ceauşistă), având un titlu orgolios & ironic în egală măsură, şi care avea să-i aducă Premiul de debut al USR (Uniunea Scriitorilor din România), Mic tratat de glorie, scos la Cartea Românească, în 1973, unde am dat peste acest poem, care pur şi simplu mi-a tăiat respiraţia:

pierderea de lumină

trupule trupule trupule

sceptica mea vizuină

se-adună doamne se-adună

pierderea mea de lumină

uită-mă iarăşi mă uită

gândule înger de ceară

trupule trupule trupule

fiară năpraznică fiară

trupule trupule trupule

treflă de veştedă rigă

cine din cine mă strigă

trupule noapte virgină

trupule trupule trupule

pierderea mea de lumină

Dorin Tudoran
Dorin Tudoran

Ceea ce nu aveam de unde să ştiu e că, odată cu lipsirea poetului de cetăţenia românească, în bibliotecile din Ţară (în acei ani, toată lumea ştia să facă deosebirea dintre Ţară şi Republică!) cărţile i-au fost puse la index, fiind retrase şi din librării. Or, la Chişinău ele erau încă în circuit – adevărat, unul al „iniţiaţilor”, şi aşa vor rămâne în continuare, căci dinspre Moscova venea, fără să se grăbească totuşi, Perestroika lui Gorbaciov. Am profitat de acest fapt, citindu-l pe îndelete, iar notele mele de lectură din acei ani (’85-’86) reţin mai multe versuri ale poetului timişorean născut pe 30 iunie 1945. După, am intrat la doctorantură la Institutul de Literatură „M. Gorki” de la Moscova (1986-1989), unde am frecventat nu atât celebra pe atunci Bibliotecă „Lenin”, cât Biblioteca de Limbi Străine. Aici, i-am citit cărţile de interviuri, de data asta conştient de faptul că în ţara lui de origine ele sunt scoase din circulaţie, la fel cum şi numele lui e prohibit. Revenit la Chişinău, au ajuns în mâinile mele şi nişte numere ale revistei Agora, pe care Dorin Tudoran o edita în America, iar la un moment dat – in-cre-di-bil! – chiar şi zvonul că autorul Mic-ului tratat de glorie se află de ceva timp la Chişinău, lucrând pentru o fundaţie americană. Bref, în cele din urmă ne-am cunoscut, la o conferinţă de presă, după care am început să-l frecventez – şi aşa i-am mărturisit odată toată povestea cu cititul din anii ’85-’86. Nu ţin minte ce mi-a răspuns, doar că peste câţiva ani – Dorin a rămas la Chişinău tocmai 7, ai vacilor grase? slabe?! nu ştiu să spun – m-a întrebat la un moment dat dacă nu aş vrea să fac o selecţie la sânge din tot ce a scris el, căci urma să-i apară o antologie la Polirom. M-am simţit onorat, şi totodată foarte responsabil – poate de aceea am fost foarte „zgârcit” în selecţia mea, lăsând pe dinafară cel puţin jumătate de texte. Ceea ce m-a mirat foarte mult a fost că Dorin Tudoran a ţinut cont de „lista lui Em. G.-P.” (până la „lista lui Manolescu” mai sunt încă ani buni…), adăugând doar câteva, numărate pe degetele de la o singură mână, poeme (din „motive sentimentale”, cum mi-a zis el atunci). În 2000, la Iaşi, vedea lumina tiparului antologia Tânărul Ulise, pe care mi-a semnat-o, mulţumindu-mi de două ori – în dedicaţia-autograf, „pentru implicarea în sumarul acestei antologii”, şi în Postfaţa de la p. 327, pentru „nobilă complicitate”. Mai trebuie să spun că eram într-al nouălea cer?!

Peste ani, această „nobilă complicitate” a funcţionat din nou – în 2011, cerându-i, ca unui om care cunoaşte bine realităţile basarabene, să scrie câteva cuvinte pentru coperta a 4-a Ţesut-ului viu. 10 x 10, pe care i l-am trimis în pdf, la capătul câtorva săptămâni m-am pomenit cu o Postfaţă în toată regulă, „Devenirea semantică”, un adevărat studiu exegetic de mare precizie & ac(t)u(al)itate. Toţi, dar absolut toţi care au scris ulterior despre roman – şi nu sunt puţini! – s-au referit neapărat şi la textul lui Tudoran, qed.

Şi deja în 2015, în chiar luna în care Dorin Tudoran împlinea 70 de ani (pe 30 iunie), la editura Cartier îi scoteam volumul de publicistică Băsesc, deci exist! Intelighenţie şi putere în România 2004 - 2014 (volum pe care-l voi prezenta într-una din emisiunile viitoare, la Carte la pachet) – tot în semn de „nobilă complicitate”.

Aş putea pune punct aici, nu înainte de a-i ura tânărului septuagenar: „La mulţi ani!” ; dacă nu o fac totuşi, e că am o dedicaţie specială, una poetică. Iat-o:

Silenzio stampa

La capătul

celor 40

de zile

de grevă –

cea mai

lungă din

Europa

de Est! –,

ultimul

artist al

foamei

şi-a cusut

gura pe

dinăuntru

cu propriile

coarde

vocale.

(The rest

is silence)

Ce bucurie să ştiu că Dorin Tudoran – cel care a făcut 40 de zile de greva foamei, cea mai lungă din Europa de Est – nu şi-a cusut gura niciodată (şi nici nu şi-a astupat urechile, ca să fac o trimitere la titlul antologiei de la Polirom), şi că „vocalizele” lui continuă să se audă hăt de peste Ocean.

Mass-media anunţă că jihadiştii din Organizaţia sunnită Statul Islamic tocmai au aruncat în aer două monumente istorice – culmea: chiar două mausolee musulmane! – din Palmyra, un oraş fondat la sfârşitul mileniului 3 î.Hr., ale cărui ruine, bine păstrate, din epoca elinistică şi romană se află sub protecţia UNESCO. Ceva mai înainte, aceiaşi fanatici religioşi au devastat Muzeul de Antichităţi din Mosul, tot ei filmând cum sparg cu baroasele capetele unor statui sumeriene, cum fac ţăndări vestigii ce-au supravieţuit timpului, nu şi barbariei vremurilor noastre. Vestea proastă este că întreg situl anticei Palmyra se află sub controlul Organizaţiei Statul Islamic, încă din luna mai; între timp, vajnicii luptători n-au stat degeaba: au minat oraşul antic de la un capăt la altul, ameninţând să-l detoneze – ceea ce au şi început să facă, de fapt. Nu ar fi o premieră – suficient să ne amintim cum talibanii au tras cu tunul în cele două statui gigantice, tăiate în stâncă, ale lui Buddha (între paranteze fie spus, personajul istoric Buddha (c. 560 – 480 î.Hr.) a venit pe lume cu circa un mileniu înaintea lui Mahomed (c. 570 – 632), iar învăţătura lui s-a răspândit în toată regiunea, (ceea ce înseamnă că din p.d.v. istoric ar avea întâietate în Asia Mijlocie), tot ei având grijă să difuzeze imaginile „carnagiului cultural” la fel cum o fac ori de câte ori execută, în faţa camerei de luat vederi, vreun ostatic occidental. Într-un cuvânt, la ora actuală jihadiştii deţin un ostatic de lux, antica Palmyra, care nu cere de mâncare, nu ameninţă să evadeze, rezistă stoic în orice condiţii, şi pentru care lumea civilizată ar fi gata să plătească un preţ bun…

Şi la noi, cum stau lucrurile? Încă nu-mi pot imagina cum fanaticii religioşi ai episcopului Marchel, să zicem, ar ocupa situl Orheiului Vechi, ameninţând să distrugă vestigiile din perioada Hoardei de Aur, bunăoară, dar precedente oarecum similare – marşuri şi acţiuni de protest în faţa cinematografului „Patria”, pentru a interzice difuzarea filmului Codul lui Da Vinci, de pildă – au avut deja loc. (Dacă mă gândesc mai bine, însuşi timpul – mai exact, perioada de independenţă a Republicii Moldova – a luat ostatic cultura, în primul rând monumentele istorice: lista pierderilor arhitecturale doar din municipiul Chişinău întrece cu mult numărul de biserici construite ad-hoc, dar despre asta cu altă ocazie, mai amănunţit…)

Alte forme de a lua ostatic cultura, s-a dezvoltat în R. Moldova în ultimele două decenii, printre care şi „arvunirea” unor nume sonore în perioadele campaniilor electorale – mai puţin, în actualele alegeri regionale şi municipale; oare de ce?! –, uniunile de creaţie ajungând un fel de „brigăzi de agitaţie” ale cutărui sau cutării partid, mai exact lider de partid. Faptul că, ani de ani, Vlad Filat, preşedintele PLDM, sponsorizează premiile – votate de un juriu ales, şi nu pe linie de partid! – Uniunii Scriitorilor din Moldova, iar acum şi bursele – consistente! – de creaţie, nu este oare o formă de a avea la mână scriitorii?! Nu aşa şi-a început cariera publică un alt personaj – nomina odiosa – al vieţii noastre politice, prin sprijinirea „dezinteresată” a artiştilor prin fundaţia Edelweiss?!...

Toate acestea mi-au venit în minte răsfoind recentul număr al revistei Sud-Est cultural, nr. 2/1015, ce publică dezbaterile Colocviului: „Cultura în democraţie: opţiuni şi contradicţii”, la care participă cu comunicări Vitalie Ciobanu, Maria Şleahtiţchi, Mircea V. Ciobanu, Mariana Jitari, Irina Nechit şi Lucia Ţurcanu (de citit, toate, cu luare aminte). La fel de interesantă mi se pare ancheta Sud-Est, la care răspund Eugen Lungu, Vladimir Beşleagă, Leo Butnaru, Nicolae Negru, Constantin Cheianu, Gheorghe Erizanu, Liliana Armaşu şi Maria Pilchin. Voi cita două fragmente, primul din intervenţia lui Eugen Lungu care, după ce arată cum stăteau lucrurile cu „politica de excelenţă în cultură” din cele mai vechi timpuri (exilarea lui Ovidiu, întemniţarea lui Torquato Tasso, darea afară din Uniunea Scriitorilor a lui Boris Pasternak, expulzarea din ţară a lui Aleksandr Soljeniţân etc., etc.), ajunge şi la „oile noastre”: „…astăzi artiştii sunt supralicitaţi mai ales în perioada alegerilor. Atunci li se făgăduieşte marea şi sarea (unii chiar au încasat zeci de mii de parai pe tema asta!), pe urmă sunt lăsaţi să se descurce cum pot. V. Voronin a ştiut să-i ademenească pe unii cu tiraje mari ale operelor, pe alţii cu milionul. O adevărată meritocraţie nu a existat aici la noi niciodată şi nu ştiu dacă va exista. De regulă, înţelegerea se face ca între şnapani – îţi dau ca să-mi dai…”; cel de-al doilea, din succintul text al lui Nicolae Negru: „Orice politică culturală care angajează statul este dependentă de cheltuielile publice. Din acest punct de vedere, a vorbi azi despre o politică culturală a excelenţei în RM e ca şi cum ai vorbi despre alimentaţia sănătoasă într-o familie cu venituri mult sub nivelul de subzistenţă. Cu circa 8 euro cheltuiţi pe cap de locuitor, cu nici o zecime de procent din PIB cheltuieli pentru cultură din bugetul public în RM, discuţia respectivă ar fi un exerciţiu de retorică în sine, rupt complet de realitate”. Ca să fie mai concludent, Nicolae Negru ataşează un tabel al Cheltuielilor Publice în domeniul Culturii în unele ţări europene, 2000-2010/12, din care aflăm că Norvegia acorda, în 2012, 534 euro pentru cultură pe cap de locuitor, Austria – 286 euro, Suedia – 274 euro, Olanda – 267 euro, Estonia – 176 euro, în coada listei fiigurând Moldova, cu 7,9 euro şi un % din PIB de numai 0,08 la sută. Aşa că nu avem nevoie de jihadişti, nici de talibani – cele 0,08% ţin ostatică, în continuare, cultura noastră, atâta cât a mai rămas…

Încarcă mai mult

Emilian GALAICU-PĂUN (n. 1964 în satul Unchiteşti, Floreşti, din Republica Moldova).

Redactor-şef al Editurii Cartier; din 2005, autor-prezentator al emisiunii Cartea la pachet de la Radio Europa Liberă; redactor pentru Basarabia al revistei „Vatra“ (Târgu Mureş).

Cărţi publicate:

(POEZIE) Lumina proprie, 1986; Abece-Dor, 1989; Levitaţii deasupra hăului, 1991; Cel bătut îl duce pe Cel nebătut, 1994; Yin Time, 1999 (trad. germană de Hellmut Seiler, Pop-Verlag, 2007); Gestuar, 2002; Yin Time (neantologie), 2004; Arme grăitoare, 2009; A-Z.best, antologie, 2012; Arme grăitoare, ediţie ne varietur, 2015; A(II)Rh+eu / Apa.3D, 2019;

(ROMAN) Gesturi (Trilogia nimicului), 1996; Ţesut viu. 10 x 10, 2011 (trad. engleză de Alistair Ian Blyth, Living Tissue. 10 x 10, Dalkey Archive Press, SUA, 2019);

(ESEU) Poezia de după poezie, 1999; Cărţile pe care le-am citit, cărţile care m-au scris, 2020;

(TRADUCERI) Jean-Michel Gaillard, Anthony Rowley, Istoria continentului european, 2001; Robert Muchembled, Oistorie a diavolului, 2002;Mario Turchetti, Tirania şi tiranicidul, 2003; Michel Pastoureau, O istorie simbolică a Evului Mediu occidental, 2004; Michel Pastoureau, Albastru. Istoria unei culori, 2006; Michel Pastoureau, Ursul. Istoria unui rege decăzut, 2007; Roland Barthes, Jurnal de doliu, 2009; Edward Lear, Scrippius Pip, 2011; Michel Pastoureau, Negru. Istoria unei culori, 2012.

Prezent în numeroase antologii din ţară şi din străinătate.

Opiniile autorului nu reflectă, neapărat, poziția Europei Libere.

XS
SM
MD
LG