Linkuri accesibilitate

Emilian Galaicu-Păun

Spune-i unui grec – indiferent dacă a votat „Nu” sau „Da” la referendum – că drapelul elen reprezintă de fapt culorile dinastice ale casei de Bavaria, şi reacţia lui nu se va lăsa aşteptată!... Nu eu o spun, ci specialistul nr. 1 pe plan mondial în materie de steme şi drapele, nimeni altul decât francezul Michel Pastoureau care, înainte ca preşedintele Franţei, François Hollande, să pledeze în faţa cancelarului Germaniei, Angela Merkel, cauza Atenei, caută să apropie aceste două popoare, astăzi despărţite de o neagră neîncredere reciprocă. Aşadar, puţină istorie:

Stindardul grec îşi face apariţia în timpul revoltelor antiotomane, alias Eteria, pe la 1821-1823, traversând o perioadă revoluţionară la capătul căreia este adoptat oficial în 1833, odată independenţa cucerită. Într-o primă fază e format dintr-o cruce albă aşezată pe un câmp albastru (de azur, încărcat cu o cruce de argint), după care se transformă de două ori, înainte de a ajunge la compoziţia cunoscută astăzi: patru fascii şi o cruce albă pe un câmp albastru. Culorile sunt aceleaşi de la începutul Revoluţiei din anii ’20 ai secolului al XIX-lea. Cum s-a ajuns la acestea, orice grec e gata să explice cu lux de amănunte, şi anume că albastrul evocă marea sau cerul, pe când albul, culoarea caselor, cea a luminii şi, nu în ultimul rând, a lui Christ. Se-nţelege că avem de a face cu o interpretare a posteriori, orice drapel pretându-se unui discurs şi unei supra-lecturi ce îşi creează astfel propria mitologie.

În realitate, acest albastru şi acest alb „grecesc” sunt culori heraldice tradiţionale ale casei de Bavaria, ajunse pe stindardul naţional elen odată cu primul suveran al Greciei moderne, Otto I (1832-1862), fiul cel mai mic al regelui Bavariei. Culorile heraldice ale dinastiei domnitoare vor deveni astfel cele ale drapelului naţional, conform unui proces pe care-l întâlnim în numeroase ţări europene: trecerea de la familial la dinastic, de la dinastic la monarhic, de la monarhic la statal şi de la statal la naţional.

Spre uşurarea cetăţenilor greci de astăzi, se cuvine de precizat că acest albastru şi acest alb au fost adoptate drept culori emblematice de către insurgenţii greci ceva mai înainte ca aceştia să se gândească la tânărul Otto de Bavaria drept potenţial candidat la viitorul tron regal. Aşadar, ar trebui căutată aiurea originea acestor culori, pe care primul suveran al Greciei moderne pur şi simple le-a confirmat, deoarece corespundeau cu ale sale.

O explicaţie a acestei compoziţii a drapelului grec rezidă în strategia contrastului faţă de steagul otoman (un câmp roşu surfrapat de o stea şi de o semilună albe). Altfel spus, crucea creştină răspunde semilunii musulmane, iar culoarea albastră, adeseori devalorizată de Islamul otoman, se opune culorii roşii. În acest fel, drapelul minorităţii se poziţionează în raport cu cel al puterii opresoare: izolat, îşi pierde semnificaţia; dar, opus unui alt drapel, el funcţionează ca un contrast, devine un simbol dinamic şi proclamă în mod deschis rebeliunea. Această „valoare de poziţionare” este în acelaşi timp structurală (cruce/semilună, albastru/roşu) şi culturală, crucea şi culoarea albastru neputând fi adoptate decât de o minoritate creştină.

Ştiu că astăzi, de 14 Iulie, s-ar fi cuvenit să vorbesc despre tricolorul francez, dar am făcut-o deja (vezi http://www.europalibera.org/content/blog/24343120.html); şi oricum toată lumea e cu ochii pe Grecia, iar judecând după numărul de steaguri elene „arborate” pe Facebook, se pare că patria primei democraţii şi-a dublat, dacă nu triplat, peste noapte populaţia.

Alez les Bleux!

Alez les Bleux-Blancs!

Contestarea, de către PSM, a rezultatelor alegerile municipale din Chişinău, drept care, cel puţin până vineri, nu avem încă un nou (vechi!) primar general al capitalei; referendumul din 5 iulie din Grecia, al cărui „NU!” – echivalentul lui Grexit?! iată întrebarea – dă mari bătăi de cap oficialilor europeni (cu zâmbetul mereu pe buze, fără cravată, singurul politician relaxat pare să fie premierul Alexis Tsipras!); sistarea ajutorului financiar de 40,7 milioane de Euro acordat, de către Bruxelles, Republicii Moldova („Uniunea Europeană îşi doreşte să vadă formată, cât mai curând, o coaliţie de guvernare, declară şeful delegaţiei UE la Chişinău, Pirkka Tapiola, iar noul guvern să contacteze imediat Fondul Monetar Internaţional pentru a solicita un nou acord de finanţare. În acest moment, aşa cum se ştie deja, ţinem cont de două aspecte: criza bancară şi stabilitatea macrofinanciară”); nu în ultimul rând, canicula din această săptămână – unde să te mai refugiezi dacă nu într-o carte, singura oază de prospeţime?!...

Am găsit o asemenea carte, mai exact – ea m-a găsit pe mine, la Zilele revistei „Familia” de la Oradea (25-26 iunie curent), prilejuite de aniversarea a 150 de ani de la apariţia primului număr. „Venerabila Doamnă” a presei literare româneşti, în care şi-a făcut debutul poetul nostru naţional la 1866 (ce inspirat a fost Iosif Vulcan, preschimbându-i numele în Eminescu!), a fost gazdă ospitalieră pentru vreo sută de scriitori români contemporani de pretutindeni, aparţinând tuturor generaţiilor (remarcabilă, prezenţa lui Gheorghe Grigurcu, redactor al revistei în anii ’60 ai sec. XX), printre aceştia numărându-se şi Nicolae Coande, un important poet din Craiova, din mâinile căruia am primit antologia dânsului, VorbaIago, scoasă la Editura Măiastra din Târgu Jiu în 2012. Dat fiind că prezint mai rar decât s-ar cuveni volume de versuri la rubrica mea de autor Carte la pachet, voi împărtăşi aici bucuria întâlnirii cu un poem remarcabil, Vară, spre sfârşitul lumii, în ideea că, dacă „o carte scrisă e o boală-nvinsă”, o carte cetită e o boală preîntâmpinată. Citez mai jos poemul, respectându-i verticalitatea:

Vară, spre sfârşitul lumii

Mai tânăr de atât nu pot fi. Tu, alături de mine

într-un pahar al minţii – nimic nu ne clatină.

Bruni, inspiraţi, aidoma cubuleţelor de gheaţă carbonică

pe limba unui băutor de coniac. Vară, spre sfârşitul lumii.

Ziarul de mâine spune în ce secol am fost,

ultimul pod peste Styx se leagănă-n gol,

soarele cade ca o păpuşă din braţele unei fetiţe,

dintr-o mansardă saxofonul unui adolescent

lasă corijent portativul

aşa cum poezia lasă omul să-şi numere banii

şi restul dat la tot ce plătim cu sufletul.

Cum o femeie frumoasă îşi ţine graţia în pieliţa

dintre degete noastre.

Tu, alături de mine – un gât de lebădă întors spre pieptul

unui pui mort.

Din categoria „à couper le soufle”, poemul nu cere nici un fel de comentariu – e suficient să te pătrunzi de strania-i frumuseţe (Mircea A. Diaconu afirmă că „intri în poezia lui Nicolae Coande ca într-o narcoză…”) care pulsează în vinele celor 15 versuri; voi cita totuşi opinia unui critic, Al. Cistelecan, din Postfaţa volumului, spre luare aminte: „Sunt şi versuri catifelate, dar în general sentimentele sunt de şmirghel, dureroase ele însele pe cât de producătoare de durere”. Şi, nu-i aşa că durerea înnobilează?!

Încarcă mai mult

Emilian GALAICU-PĂUN (n. 1964 în satul Unchiteşti, Floreşti, din Republica Moldova).

Redactor-şef al Editurii Cartier; din 2005, autor-prezentator al emisiunii Cartea la pachet de la Radio Europa Liberă; redactor pentru Basarabia al revistei „Vatra“ (Târgu Mureş).

Cărţi publicate:

(POEZIE) Lumina proprie, 1986; Abece-Dor, 1989; Levitaţii deasupra hăului, 1991; Cel bătut îl duce pe Cel nebătut, 1994; Yin Time, 1999 (trad. germană de Hellmut Seiler, Pop-Verlag, 2007); Gestuar, 2002; Yin Time (neantologie), 2004; Arme grăitoare, 2009; A-Z.best, antologie, 2012; Arme grăitoare, ediţie ne varietur, 2015; A(II)Rh+eu / Apa.3D, 2019;

(ROMAN) Gesturi (Trilogia nimicului), 1996; Ţesut viu. 10 x 10, 2011 (trad. engleză de Alistair Ian Blyth, Living Tissue. 10 x 10, Dalkey Archive Press, SUA, 2019);

(ESEU) Poezia de după poezie, 1999; Cărţile pe care le-am citit, cărţile care m-au scris, 2020;

(TRADUCERI) Jean-Michel Gaillard, Anthony Rowley, Istoria continentului european, 2001; Robert Muchembled, Oistorie a diavolului, 2002;Mario Turchetti, Tirania şi tiranicidul, 2003; Michel Pastoureau, O istorie simbolică a Evului Mediu occidental, 2004; Michel Pastoureau, Albastru. Istoria unei culori, 2006; Michel Pastoureau, Ursul. Istoria unui rege decăzut, 2007; Roland Barthes, Jurnal de doliu, 2009; Edward Lear, Scrippius Pip, 2011; Michel Pastoureau, Negru. Istoria unei culori, 2012.

Prezent în numeroase antologii din ţară şi din străinătate.

Opiniile autorului nu reflectă, neapărat, poziția Europei Libere.

XS
SM
MD
LG