Emilian Galaicu-Păun

Contestarea, de către PSM, a rezultatelor alegerile municipale din Chişinău, drept care, cel puţin până vineri, nu avem încă un nou (vechi!) primar general al capitalei; referendumul din 5 iulie din Grecia, al cărui „NU!” – echivalentul lui Grexit?! iată întrebarea – dă mari bătăi de cap oficialilor europeni (cu zâmbetul mereu pe buze, fără cravată, singurul politician relaxat pare să fie premierul Alexis Tsipras!); sistarea ajutorului financiar de 40,7 milioane de Euro acordat, de către Bruxelles, Republicii Moldova („Uniunea Europeană îşi doreşte să vadă formată, cât mai curând, o coaliţie de guvernare, declară şeful delegaţiei UE la Chişinău, Pirkka Tapiola, iar noul guvern să contacteze imediat Fondul Monetar Internaţional pentru a solicita un nou acord de finanţare. În acest moment, aşa cum se ştie deja, ţinem cont de două aspecte: criza bancară şi stabilitatea macrofinanciară”); nu în ultimul rând, canicula din această săptămână – unde să te mai refugiezi dacă nu într-o carte, singura oază de prospeţime?!...

Am găsit o asemenea carte, mai exact – ea m-a găsit pe mine, la Zilele revistei „Familia” de la Oradea (25-26 iunie curent), prilejuite de aniversarea a 150 de ani de la apariţia primului număr. „Venerabila Doamnă” a presei literare româneşti, în care şi-a făcut debutul poetul nostru naţional la 1866 (ce inspirat a fost Iosif Vulcan, preschimbându-i numele în Eminescu!), a fost gazdă ospitalieră pentru vreo sută de scriitori români contemporani de pretutindeni, aparţinând tuturor generaţiilor (remarcabilă, prezenţa lui Gheorghe Grigurcu, redactor al revistei în anii ’60 ai sec. XX), printre aceştia numărându-se şi Nicolae Coande, un important poet din Craiova, din mâinile căruia am primit antologia dânsului, VorbaIago, scoasă la Editura Măiastra din Târgu Jiu în 2012. Dat fiind că prezint mai rar decât s-ar cuveni volume de versuri la rubrica mea de autor Carte la pachet, voi împărtăşi aici bucuria întâlnirii cu un poem remarcabil, Vară, spre sfârşitul lumii, în ideea că, dacă „o carte scrisă e o boală-nvinsă”, o carte cetită e o boală preîntâmpinată. Citez mai jos poemul, respectându-i verticalitatea:

Vară, spre sfârşitul lumii

Mai tânăr de atât nu pot fi. Tu, alături de mine

într-un pahar al minţii – nimic nu ne clatină.

Bruni, inspiraţi, aidoma cubuleţelor de gheaţă carbonică

pe limba unui băutor de coniac. Vară, spre sfârşitul lumii.

Ziarul de mâine spune în ce secol am fost,

ultimul pod peste Styx se leagănă-n gol,

soarele cade ca o păpuşă din braţele unei fetiţe,

dintr-o mansardă saxofonul unui adolescent

lasă corijent portativul

aşa cum poezia lasă omul să-şi numere banii

şi restul dat la tot ce plătim cu sufletul.

Cum o femeie frumoasă îşi ţine graţia în pieliţa

dintre degete noastre.

Tu, alături de mine – un gât de lebădă întors spre pieptul

unui pui mort.

Din categoria „à couper le soufle”, poemul nu cere nici un fel de comentariu – e suficient să te pătrunzi de strania-i frumuseţe (Mircea A. Diaconu afirmă că „intri în poezia lui Nicolae Coande ca într-o narcoză…”) care pulsează în vinele celor 15 versuri; voi cita totuşi opinia unui critic, Al. Cistelecan, din Postfaţa volumului, spre luare aminte: „Sunt şi versuri catifelate, dar în general sentimentele sunt de şmirghel, dureroase ele însele pe cât de producătoare de durere”. Şi, nu-i aşa că durerea înnobilează?!

La început a fost cititul.

Pe la 1985, proaspăt cititor al Bibliotecii Republicane „N. Krupskaia” din Chişinău (azi, Biblioteca Naţională), îndrăgisem îndeosebi sala de Literatură străină, şi asta deoarece la acea vreme era singurul loc din RSS Moldovenească unde puteai completa un formular cu caractere româneşti, cerând cărţile unor autori de peste Prut (pe care nu trebuia să le citeşti pe sub bancă – practică foarte răspândită în aulele universitare din anii de tristă amintire), şi asta absolut legal. Acum nu mai ţin minte din pasa cui – în nici un caz a profesorilor de la Litere! –, am pus mâna pe un volum de Dorin Tudoran (despre care aflasem că emigrase, dacă nu cumva a fost expulzat din România ceauşistă), având un titlu orgolios & ironic în egală măsură, şi care avea să-i aducă Premiul de debut al USR (Uniunea Scriitorilor din România), Mic tratat de glorie, scos la Cartea Românească, în 1973, unde am dat peste acest poem, care pur şi simplu mi-a tăiat respiraţia:

pierderea de lumină

trupule trupule trupule

sceptica mea vizuină

se-adună doamne se-adună

pierderea mea de lumină

uită-mă iarăşi mă uită

gândule înger de ceară

trupule trupule trupule

fiară năpraznică fiară

trupule trupule trupule

treflă de veştedă rigă

cine din cine mă strigă

trupule noapte virgină

trupule trupule trupule

pierderea mea de lumină

Ceea ce nu aveam de unde să ştiu e că, odată cu lipsirea poetului de cetăţenia românească, în bibliotecile din Ţară (în acei ani, toată lumea ştia să facă deosebirea dintre Ţară şi Republică!) cărţile i-au fost puse la index, fiind retrase şi din librării. Or, la Chişinău ele erau încă în circuit – adevărat, unul al „iniţiaţilor”, şi aşa vor rămâne în continuare, căci dinspre Moscova venea, fără să se grăbească totuşi, Perestroika lui Gorbaciov. Am profitat de acest fapt, citindu-l pe îndelete, iar notele mele de lectură din acei ani (’85-’86) reţin mai multe versuri ale poetului timişorean născut pe 30 iunie 1945. După, am intrat la doctorantură la Institutul de Literatură „M. Gorki” de la Moscova (1986-1989), unde am frecventat nu atât celebra pe atunci Bibliotecă „Lenin”, cât Biblioteca de Limbi Străine. Aici, i-am citit cărţile de interviuri, de data asta conştient de faptul că în ţara lui de origine ele sunt scoase din circulaţie, la fel cum şi numele lui e prohibit. Revenit la Chişinău, au ajuns în mâinile mele şi nişte numere ale revistei Agora, pe care Dorin Tudoran o edita în America, iar la un moment dat – in-cre-di-bil! – chiar şi zvonul că autorul Mic-ului tratat de glorie se află de ceva timp la Chişinău, lucrând pentru o fundaţie americană. Bref, în cele din urmă ne-am cunoscut, la o conferinţă de presă, după care am început să-l frecventez – şi aşa i-am mărturisit odată toată povestea cu cititul din anii ’85-’86. Nu ţin minte ce mi-a răspuns, doar că peste câţiva ani – Dorin a rămas la Chişinău tocmai 7, ai vacilor grase? slabe?! nu ştiu să spun – m-a întrebat la un moment dat dacă nu aş vrea să fac o selecţie la sânge din tot ce a scris el, căci urma să-i apară o antologie la Polirom. M-am simţit onorat, şi totodată foarte responsabil – poate de aceea am fost foarte „zgârcit” în selecţia mea, lăsând pe dinafară cel puţin jumătate de texte. Ceea ce m-a mirat foarte mult a fost că Dorin Tudoran a ţinut cont de „lista lui Em. G.-P.” (până la „lista lui Manolescu” mai sunt încă ani buni…), adăugând doar câteva, numărate pe degetele de la o singură mână, poeme (din „motive sentimentale”, cum mi-a zis el atunci). În 2000, la Iaşi, vedea lumina tiparului antologia Tânărul Ulise, pe care mi-a semnat-o, mulţumindu-mi de două ori – în dedicaţia-autograf, „pentru implicarea în sumarul acestei antologii”, şi în Postfaţa de la p. 327, pentru „nobilă complicitate”. Mai trebuie să spun că eram într-al nouălea cer?!

Peste ani, această „nobilă complicitate” a funcţionat din nou – în 2011, cerându-i, ca unui om care cunoaşte bine realităţile basarabene, să scrie câteva cuvinte pentru coperta a 4-a Ţesut-ului viu. 10 x 10, pe care i l-am trimis în pdf, la capătul câtorva săptămâni m-am pomenit cu o Postfaţă în toată regulă, „Devenirea semantică”, un adevărat studiu exegetic de mare precizie & ac(t)u(al)itate. Toţi, dar absolut toţi care au scris ulterior despre roman – şi nu sunt puţini! – s-au referit neapărat şi la textul lui Tudoran, qed.

Şi deja în 2015, în chiar luna în care Dorin Tudoran împlinea 70 de ani (pe 30 iunie), la editura Cartier îi scoteam volumul de publicistică Băsesc, deci exist! Intelighenţie şi putere în România 2004 - 2014 (volum pe care-l voi prezenta într-una din emisiunile viitoare, la Carte la pachet) – tot în semn de „nobilă complicitate”.

Aş putea pune punct aici, nu înainte de a-i ura tânărului septuagenar: „La mulţi ani!” ; dacă nu o fac totuşi, e că am o dedicaţie specială, una poetică. Iat-o:

Silenzio stampa

La capătul

celor 40

de zile

de grevă –

cea mai

lungă din

Europa

de Est! –,

ultimul

artist al

foamei

şi-a cusut

gura pe

dinăuntru

cu propriile

coarde

vocale.

(The rest

is silence)

Ce bucurie să ştiu că Dorin Tudoran – cel care a făcut 40 de zile de greva foamei, cea mai lungă din Europa de Est – nu şi-a cusut gura niciodată (şi nici nu şi-a astupat urechile, ca să fac o trimitere la titlul antologiei de la Polirom), şi că „vocalizele” lui continuă să se audă hăt de peste Ocean.