Emilian Galaicu-Păun

„Puţină lume ştie că povestea Reginei din Saba începe mult înainte ca ea să intre-n scenă, îşi întâmpină oaspetele gazda primitoare întoarsă de la baie, şi anume atunci când Regele Solomon a început construcţia Casei Domnului la Ierusalim. Cum însă muncitorii nu reuşeau să taie blocurile uriaşe de piatră, iar sculele lor s-au sfărâmat rând pe rând, Solomon a trebuit să apeleze la…– cum s-ar traduce палочка-выручалочка? – ...bagheta lui magică, nimeni altul decât Dumnezeu. La sugestia lui Yahve, porunceşte vânătorilor să captureze un pui de pasăre Rukh, pe care-l pune într-un vas de alamă, astfel încât aripile acestuia au ieşit în afară de sub vas şi l-au ridicat de la pământ. Între timp pasărea-mamă Rukh s-a întors la cuibul ei şi, negăsindu-şi puiul, zboară roată deasupra pământului, până în cele din urmă-l descoperă sub vasul de alamă, dar nu are putere să-l înşface. Disperată, se înalţă-n tării până la Paradisul Domnului, în partea de răsărit a Edenului, unde dă de o bucată de lemn care fusese aruncată acolo anume ca ea s-o găsească. Culege lemnul, pe care-l aduce în Ierusalim şi izbeşte cu el vasul de alamă – prin puterea lui Dumnezeu, acesta se desface eliberându-i puiul. Martori ai miracolului, Solomon şi copiii lui Israel trag învăţătura. Mai departe scrie-n carte: Şi pe loc Regele Solomon le-a ordonat constructorilor să ia bucata aceea de lemn sfânt şi binecuvântat şi, după ce-au însemnat şi au măsurat stânca pe care voiau să o despice, să pună bucata de lemn pe locul marcat. Şi după ce au făcut aceasta, prin puterea lui Dumnezeu stânca s-a despicat oriunde au vrut ei s-o despice…” „Cum ar veni, sare ea cu gura, Cap-ra cal-că pia-tra. Pia-tra cra-pă-n pa-tru. Cră-pa-i-ar ca-pul cap-rei…” „Întocmai, căci Regina din Saba – regina-fecioară! – avea un picior de ţap, din care cauză n-a vrut să se mărite cu niciun bărbat. Trec peste călătoria Reginei până la Ierusalim; iat-o aşadar la poarta Templului, a cărui curte este umplută cu apă, din porunca lui Solomon ce vrea astfel să se convingă de justeţea zvonurilor despre piciorul de ţap al acesteia. Cum nu poate intra în Casa Domnului călare, Regina din Saba descalecă şi, sumecându-şi poalele rochiei, păşeşte prin apă, astfel dezvelindu-şi picioarele fără ca Solomon să-i ceară acest lucru. Or, în clipa în care piciorul de ţap al Reginei a atins lemnul sfânt adus de pasărea Rukh, cu care s-au despicat lespezile de piatră, iar apoi s-a podit curtea, Puterea lui Dumnezeu s-a arătat şi acesta a devenit la fel cu celălalt. Ascultă ce frumos zice textul arab: Şi de îndată ce a înţeles Puterea aceea grozavă care pusese stăpânire pe ea, o mare teamă şi cutremurare a pogorât asupra-i.” Prinsă-n vraja mitului, fata află despre şederea Reginei la curtea Regelui Solomon, şi cum acesta a reuşit s-o aducă-n aşternutul lui, după ce că biata femeie era să moară de sete, încât ea rămâne gravidă cu el; cum întorcându-se în ţara ei, a dat naştere unui copil de parte bărbătească, pe care-l numeşte David, după numele bunicului său; cum, crescând mare, tânărul vrea să-şi cunoască tatăl, în ciuda împotrivirii mamei sale, care-i aruncă la un moment dat: „A trebuit să mă stric ca să te fac pe tine!” (cuvinte de întemeiat o dinastie: „Vorbiţi acum şi juraţi pe cerescul Sion că nu veţi mai face niciodată pe femei regine şi nu le veţi mai aşeza pe tronul Etiopiei şi că nimeni altcineva decât partea bărbătească din David, fiul lui Solomon, nu va mai domni peste Etiopia”), şi întreprinde o călătorie la Ierusalim, unde Regele Solomon îl recunoaşte şi imediat i-a pus coroana tatălui său David pe cap şi l-a pus să stea pe tronul lui David, tatăl său, iar trompetele au sunat şi heralzii au strigat tare, spunând: „Acesta este David, fiul lui Solomon, fiul lui David, Regele lui Israel!”; cum, la plecare, acesta i-a cerut Tabernacolul Legământului lui Dumnezeu, şi primind refuzul tatălui, fură Chivotul Legii, şi odată cu acesta şi gloria lui Israel, astfel încât regatul lui David, transferat de la Ierusalim în Etiopia, să fie veşnic… „Ceea ce înseamnă că A.S. Puşkin este urmaşul Regelui David?!”, uimirea fetei cu are margini…

Cum se întâmplă de cele mai multe ori, căutăm aiurea ceea ce se află la îndemână: în anii ’90, mă căznisem să redacteze, din pasa lui Vasile Vasilache, povestea spărgătoarei de nuci à la moldave care, secându-i laptele, era cât ce să-i pună cruce copilului de la sân, dar găsind în podul casei o nucă, îi mursecă miezul şi i-l dădu plodului să mănânce, astfel readucându-l la viaţă şi chiar ridicându-l copăcel (astăzi ditamai pom rotat!); apoi, iarăşi de împrumut, istoria tânărului codrean de-o neasemuită mândreţe care, simţind cum foamea îl roade pe dinăuntru, a fugit din sat înainte ca aceasta să-şi dea pe faţă – pe faţa lui, se-nţelege! – chipul hidos de hârcă, pentru a muri la adăpost de privirile consătenilor săi cărora până nu demult li se scurgeau ochii după el, dându-le astfel o lecţie nepieritoare despre frumuseţe, care şi ea se cere salvată, nu?!; când de fapt ar fi fost suficient să transcriu pe curat, din spusele bunicii, partitura unei fugi de pomină ce ne-a salvat neamul de la pierzanie şi numele de la ocară.

Şi astfel îmi amintii cu lux de amănunte, ca şi cum aş fi fost de faţă, de povestea rătăcirii bunicii pe-un drum de noapte, în vara lui ’46, la scurt timp după seceriş, cu ditamai sacul cu grâu în spate. Tocmai îi murise băiatul ăl mai mare, flăcăuaş aproape, dintr-o căzătură de pe cal, după ce că-n acelaşi an – al foametei! – şi-a îngropat mama-soacră şi şi-a ridicat casa, iar acum trebuia să găsească – din pământ – cu ce să-l prohodească. Se zvonea că-n unele sate mai oropsite pomul mortului începuse să fie împodobit cu colăcei din lut – ca şi cum, pe ceea lume, răposatul nu are să se sature de ţărână!... Noroc că bărbatul ei, veteran de război, se angajase paznic la Punctul de Colectare a Cerealelor de la gara ferată U-eşti, situată la 10 km de satul cu acelaşi nume; nu se punea problema să fure – omul ei nu ar fi pus mâna pe ce nu-i a lui nici dacă gardul ar fi avut o singură zăbrea, şi aia dată la o parte –, ci să ia cu împrumut un tobultoc de făină, de-un cuptor de pâine. Astfel s-a înţeles cu şeful de tură, iar după miezul nopţii – hop! şi bunica la locul stabilit din timp, în pâlcul de tufari de pe lângă calea ferată. Vrednică muiere, unde a înhăţat sacul şi, cu el în spate, pe-aici ţi-i drumul – doar că trebuia să se ferească atât de patrulele miliţienilor, cât şi de vreun consătean rătăcit la acea oră. Tot ocolind până pe sub geana pădurii, pe nişte dealuri cărora oamenii din partea locului le spuneau munturi, chipurile ceva între dealuri şi munţi-munţi, o treceau toate năduşelile – nu atât de fuga prin buruieni cu sacul în spinare, cât de grija celuilalt plod, de numai 7 anişori, lăsat singur acasă. Noaptea ţinea cu dânsa, de vreme ce nici o stea nu se vedea pe cer! Cum însă femeia ştia toate drumurile pe-o rază de 50 km, întunericul mai degrabă o îmbărbăta decât s-o înspăimânte. După ce se îndepărtă suficient de gară, îşi trase puţin sufletul şi abia atunci o luă la pas.

Să fi înaintat aşa vreo oră, când simţi cum este purtată pe nişte locuri străine. De unde, după ceasul ei lăuntric, trebuia să fi ajuns deja la marginea satului, de jur-împrejur nu se simţea nici pomină de aşezare omenească. Iuţi pasul, atât cât îi permitea greutatea sacului, care, de la o vreme încolo, începuse s-o poarte el pe dânsa dintr-o parte-n alta. Cădea din picioare şi tot nu se lăsa păgubaşă, de parcă nu praznicul primului său născut, ci chiar mormântul acestuia îl ducea în cârcă, de-a dreptul prin mirişte. Or, cu cât înainta mai mult în noapte, cu atât se îndepărta însăşi speranţa de-a mai ajunge vreodată. Nici timpul nu stătea pe loc, iar în curând aveau să mijească zorile. Atunci – povestea peste un sfert de veac bunica – s-a oprit brusc locului şi s-a închinat până la pământ: „Măiculiţă, maica Domnului…”, şi-n aceeaşi clipă parcă i s-a luat o ceaţă de pe ochi. Era hăt departe de U-eşti, rămas undeva într-o parte.

Ce frică înspăimântătoare trebuie s-o fi mânat în tot acel timp, dacă în goana ei nebună trecuse pe lângă sat, la doar câteva case de gospodăria ei, fără să fi băgat de seamă! De-atunci şi câte zile va mai avea (multe! mai multe decât le putea duce în ultimii ani, încât ajunsese să se roage smerită: „Strânge-mă, Doamne!...”), satul i-a mâncat coliva primului său născut, iar fuga ei de-a oarba, în puterea nopţii, cu sacul în spate, desculţă pe mirişte, l-a scos în lumea pe băiatul ei mai mic care va ajunge să cântărească, la un moment dat, puţin peste suta de kile. În numele lui, am scris aceste rânduri…