Emilian Galaicu-Păun

Aflu din revista moscovită Книжное обозрение, nr. 5-6/2015, că ilustrul dramaturg, poet & romancier român, stabilit la Paris, Matei Vişniec se află pe lista lungă a autorilor nominalizaţi la premiul «Ясная Поляна», la categoria Literatură străină. Foarte selectă, lista, cuprinzând 33 de titluri (nume – şi mai puţine, şi asta deoarece câţiva autori sunt propuşi cu două cărţi) din ţări precum: SUA, Franţa, Marea Britanie, Italia, Belgia, Germania, India, Irlanda, Spania, Canada, Noua Zeelandă, România, Chile şi Africa de Sud. Câştigătorul va fi desemnat în octombrie 2015, laureatul urmând să primească 1.000.000 de ruble ruseşti, iar traducătorul 200.000 de ruble. De remarcat că Matei Vişniec, propus cu romanul Domnul K. eliberat, Cartea românească, 2010, în traducerea Anastasiei Starostin, este singurul reprezentant al Europei de Est, într-o companie mai mult decât selectă de mari literaturi. Impresionat este nu doar topul autorilor & traducătorilor în sine, ci şi faptul că în dreptul fiecărui titlu este trecut numele expertului ce garantează calitatea scrierii/traducerii – în cazul autorului român, e vorba de Aleksandr Livergant.

La rându-mi, am avut certitudinea întâlnirii cu o scriere de top atunci când i-am prezentat romanul la rubrica Carte la pachet:

Plecat din România ceauşistă în 1987, Matei Vişniec îşi stoarce – cehovian – „robul din el” într-un roman redactat în primele sale luni pariziene ale lui 1988, şi care a trebuit să aştepte apoi 20 de ani înainte să vadă lumina tiparului, Domnul K. eliberat, Cartea românească, 2010.

„Într-o bună dimineaţă Kosef J. fu eliberat”, astfel debutează romanul, iar trimiterea la Procesul lui Kafka este cât se poate de explicită: doar că nu numai numele personajului e întors pe dos, însăşi acţiunea-i re-scrisă în răspăr – un pariu câştigat de autorul român. Credeţi că vestea eliberării îl bucură pe deţinutul din celula nr. 50? „O tristeţe adâncă îl cuprinse pe Kosef J., mai ales din cauza faptului că nimeni nu-i spunea ce să facă”, iată prima reacţie a personajului, care este frânt peste alte două pagini de-o cumplită senzaţie de greaţă, iar foştii lui paznici îl ajută să vomite în closetul gardienilor: „– Încă puţin, domnule K., încă puţin. (…) Acesta fu momentul în care Fabius îl anunţă pe Kosef J. că, începând din dimineaţa aceea, era liber”. Abia dacă reuşeşte să se întrebe „ce mai putea să însemne şi asta, libertatea?”, că prima veste proastă îl lasă bouche bée: „întrucât sunteţi liber, ştiţi… porţia dumneavoastră s-a tăiat”. Peste alte zece pagini, ajunge să înţeleagă că, „formal vorbind, eliberarea lui nu se terminase”, chiar dacă umblă în voie pe teritoriul penitenciarului, mănâncă împreună cu gardienii, ba chiar participă, alături de aceştia, la hăituirea unui deţinut evadat. Iar când descoperă în fosta sa celulă un alt om, realizează şi cât de tare este legat de aceasta: „Poftim, un alt om se afla în celula lui, în celula în care el dormise aproape dintotdeauna. În celula care începuse cumva să facă parte din el, devenise cochilia lui, o purta deja cu el, în sufletul lui, în carnea lui, în spinarea lui”. Nici „spovedania” lui Fabius, temutul torţionar care aplica cele mai dureroase bătăi, din cap. 9 (absolut antologic), nu-i dezbate vechile reflexe: „Kosef J. nu putu să-şi reprime o explozie de entuziasm faţă de bătrânul gardian văzând cu câtă precizie săpa în memoria lor comună. (…) ar fi fost în stare să-l îmbrăţişeze pe Fabius, de bucurie că acesta ţinuse minte atâtea detalii”.

Peste alte 150 de pagini, un alt locuitor al celulei nr. 50, căruia Kosef J. îi dăduse din senin un pumn, se stingea în braţele sale, iar „Vinovăţia aceea, pe care Kosef J. nu şi-o putea reprima, echivala cu o mare bucurie umană, cu o dăruie de natură să transforme crima într-o binefacere”.

Dar de-aici încolo nu mai suntem pe tărâmul lui Kafka, ci pe cel al lui F.M. Dostoievski! Şi, cu puţin noroc – în cazul în care Matei Vişniec ia premiul «Ясная Поляна» – şi pe cel al lui L.N. Tolstoi…

„Puţină lume ştie că povestea Reginei din Saba începe mult înainte ca ea să intre-n scenă, îşi întâmpină oaspetele gazda primitoare întoarsă de la baie, şi anume atunci când Regele Solomon a început construcţia Casei Domnului la Ierusalim. Cum însă muncitorii nu reuşeau să taie blocurile uriaşe de piatră, iar sculele lor s-au sfărâmat rând pe rând, Solomon a trebuit să apeleze la…– cum s-ar traduce палочка-выручалочка? – ...bagheta lui magică, nimeni altul decât Dumnezeu. La sugestia lui Yahve, porunceşte vânătorilor să captureze un pui de pasăre Rukh, pe care-l pune într-un vas de alamă, astfel încât aripile acestuia au ieşit în afară de sub vas şi l-au ridicat de la pământ. Între timp pasărea-mamă Rukh s-a întors la cuibul ei şi, negăsindu-şi puiul, zboară roată deasupra pământului, până în cele din urmă-l descoperă sub vasul de alamă, dar nu are putere să-l înşface. Disperată, se înalţă-n tării până la Paradisul Domnului, în partea de răsărit a Edenului, unde dă de o bucată de lemn care fusese aruncată acolo anume ca ea s-o găsească. Culege lemnul, pe care-l aduce în Ierusalim şi izbeşte cu el vasul de alamă – prin puterea lui Dumnezeu, acesta se desface eliberându-i puiul. Martori ai miracolului, Solomon şi copiii lui Israel trag învăţătura. Mai departe scrie-n carte: Şi pe loc Regele Solomon le-a ordonat constructorilor să ia bucata aceea de lemn sfânt şi binecuvântat şi, după ce-au însemnat şi au măsurat stânca pe care voiau să o despice, să pună bucata de lemn pe locul marcat. Şi după ce au făcut aceasta, prin puterea lui Dumnezeu stânca s-a despicat oriunde au vrut ei s-o despice…” „Cum ar veni, sare ea cu gura, Cap-ra cal-că pia-tra. Pia-tra cra-pă-n pa-tru. Cră-pa-i-ar ca-pul cap-rei…” „Întocmai, căci Regina din Saba – regina-fecioară! – avea un picior de ţap, din care cauză n-a vrut să se mărite cu niciun bărbat. Trec peste călătoria Reginei până la Ierusalim; iat-o aşadar la poarta Templului, a cărui curte este umplută cu apă, din porunca lui Solomon ce vrea astfel să se convingă de justeţea zvonurilor despre piciorul de ţap al acesteia. Cum nu poate intra în Casa Domnului călare, Regina din Saba descalecă şi, sumecându-şi poalele rochiei, păşeşte prin apă, astfel dezvelindu-şi picioarele fără ca Solomon să-i ceară acest lucru. Or, în clipa în care piciorul de ţap al Reginei a atins lemnul sfânt adus de pasărea Rukh, cu care s-au despicat lespezile de piatră, iar apoi s-a podit curtea, Puterea lui Dumnezeu s-a arătat şi acesta a devenit la fel cu celălalt. Ascultă ce frumos zice textul arab: Şi de îndată ce a înţeles Puterea aceea grozavă care pusese stăpânire pe ea, o mare teamă şi cutremurare a pogorât asupra-i.” Prinsă-n vraja mitului, fata află despre şederea Reginei la curtea Regelui Solomon, şi cum acesta a reuşit s-o aducă-n aşternutul lui, după ce că biata femeie era să moară de sete, încât ea rămâne gravidă cu el; cum întorcându-se în ţara ei, a dat naştere unui copil de parte bărbătească, pe care-l numeşte David, după numele bunicului său; cum, crescând mare, tânărul vrea să-şi cunoască tatăl, în ciuda împotrivirii mamei sale, care-i aruncă la un moment dat: „A trebuit să mă stric ca să te fac pe tine!” (cuvinte de întemeiat o dinastie: „Vorbiţi acum şi juraţi pe cerescul Sion că nu veţi mai face niciodată pe femei regine şi nu le veţi mai aşeza pe tronul Etiopiei şi că nimeni altcineva decât partea bărbătească din David, fiul lui Solomon, nu va mai domni peste Etiopia”), şi întreprinde o călătorie la Ierusalim, unde Regele Solomon îl recunoaşte şi imediat i-a pus coroana tatălui său David pe cap şi l-a pus să stea pe tronul lui David, tatăl său, iar trompetele au sunat şi heralzii au strigat tare, spunând: „Acesta este David, fiul lui Solomon, fiul lui David, Regele lui Israel!”; cum, la plecare, acesta i-a cerut Tabernacolul Legământului lui Dumnezeu, şi primind refuzul tatălui, fură Chivotul Legii, şi odată cu acesta şi gloria lui Israel, astfel încât regatul lui David, transferat de la Ierusalim în Etiopia, să fie veşnic… „Ceea ce înseamnă că A.S. Puşkin este urmaşul Regelui David?!”, uimirea fetei cu are margini…