Emilian Galaicu-Păun

O ureche expertă trebuie să fi desluşit, în îmbinarea hibridă de cuvinte de mai sus, titlul romanului lui Alexandru Vlad, Frigul verii, Editura Militară, 1984; printr-un fel de „dreptate cerească” (ierte-mi-se clişeul), ziua de 31 iulie curent – zi în care regretatul prozator clujean ar fi împlinit 65 de ani – a fost, dacă nu răcoroasă (ca să-l cităm pe un alt mare dispărut, poetul Anatol Codru: „trage frig dinspre morminte”), cel puţin ploioasă, exact ca-n ultimul său roman antum, Ploile amare.

De la moto-ul (bine ales!) din Leonardo – „Întotdeauna lucrurile oglindite în ape tulburi prind din culoarea a ceea ce tulbură apa” – la „Apele au ascuns unele lucruri şi au scos la iveală altele, mult mai rele”, din finalul naraţiunii, romanul clujeanului Alexandru Vlad, Ploile amare, Charmides, 2011, se răsuceşte în vârtejuri centrifuge, tot mai mari, antrenând o lume naufragiată la propriu – „doar plouase permanent din februarie până la mijlocul lui iunie” – în care, s-ar zice, singură „apa lucra”. O ditamai pânză epică (era să spun – freatică!), desfăşurată cu încetinitorul de-a lungul celor 440 de pagini, înglobând (dacă nu chiar înglodând: „Nămolul a umplut lumea”) mai multe istorii personale, una mai dramatică decât alta, şi o crimă pasională (dacă nu colectivă, cel puţin despre care ştie tot satul, oarecum complice prin tăcere) care iese la lumină după 20 de ani, atunci când ploaia necontenită ia la vale până şi mormintele din cimitir. Pe fundalul acesta fără orizont (de aşteptare, dar şi fizic!) – „faptul că lipsea şi linia orizontului (…) făcea ca lumea aceasta mică să pară nesfârşită” –, tânărul învăţător Pompiliu „devenise bărbat. Pentru asta îi va rămâne recunoscător Martei cât va trăi”; la rându-i Marta „prima oară o face cu altcineva decât cu soţul ei” (antologice, paginile – numeroase! – descriind iubirea lor pasională, de-ar fi să citez doar un mic pasaj: „Era atât de lubrifiată încât în încăperea mică simţea un miros nou şi totuşi familiar într-o memorie care-l devansa: aşa miroase omul pe dinăuntru, apucă să-i spună ea, cu ultimul gând lucid”); în acest timp „preşedintele colectivei (alias soţul tinerei femei, Alexandru) înnebunise şi transformase satul într-un fel de colonie de leproşi”, ca în cele din urmă să se afle că anume el l-a omorât pe activistul trimis de la comună, iar „crima aceea a fost păcatul originar care l-a propulsat pe el lider şi i-a făcut pe ei supuşii lui”; fără a-i uita pe căruţaşul Zaharie şi pe Îngeraşul, legaţi prin moarte, nici pe doctorul Dănilă şi asistentul său tehnic Kat, nici pe preotul greco-catolic ajuns paznic la găini, după ce a supravieţuit puşcăriei, şi mai cu seamă pe Anca, pe ale cărei oase (de Ană ce nu şi-a găsit un Manole al ei!) se înalţă memorialul colectiv – cum se şi prezintă, în ultimă instanţă, romanul lui Alexandru Vlad, Ploile amare.

Între timp, aflu de la Olimpiu Nuşfelean, directorul revistei Mişcarea literară fundată de Liviu Rebreanu în 1924, că editura Charmides urmează să publice ultimul (vai! postum) roman al lui Alexandru Vlad, Omul de la fereastră, despre care bunul meu prieten îmi vorbise într-una din zilele Festivalului Internaţional de Literatură şi Traducere de la Iaşi, în octombrie trecut. Nu am îndrăznit să i-l cer atunci pentru a-l scoate la Cartier, şi nici Al. Vlad nu dădea semne că ar fi presat să-l publice (de fapt, nici nu-l finisase la acea oră) – cu atât mai mare regretul că n-a fost să fie, singura noastră colaborare fiind textul domniei sale de pe coperta a 4-a a romanului Ţesut viu. 10 x 10 (ediţia a II-a, revăzută şi remake-tată). Cine din noi doi să fi bănuit că, la un moment dat, Sandu va intra (în ediţia a 3,14-a, zisă şi П – în pregătire) în paginile romanului, acum nu pe post de cititor, ci de personaj, direct la Columbar?! Iată-l:

Diptic fumat

1.

…fără

Alexandru Vlad

(1950 – 2015)

aceasta CHIAR

nu este o pipă!

2.

Om de viaţă,

moartea l-a dat

peste cap –

acum Al. Vlad

trage pe nas

tămâie de pipă

şi bea tutun

de cădelniţă.

„În definitiv, anume libertatea, luată nu ca – sau nu doar ca – principiu juridic, ci ca un principiu de viaţă, este cea care devine una cu istoria, care este ultima garanţie etico-politică, morală şi religioasă. Dacă acest lucru este sufocat… libertatea nu poate fi salvgardată prin instrumente juridice: rezistenţa îşi dezvăluie natura sa intimă a dreptului forţei armate: Cedant togae armis”, reflecţiile italianului Giovanni Cassandro merită toată atenţia, dat fiind că emană gravitate şi prudenţă. Or, ultima formulă, cu iz ciceronian (în realitate, Cicero a spus: Cedant arma togae, Armele să cedeze în faţa togii) lasă cititorul perplex: inversând celebra exclamaţie, autorul a vrut să lanseze un mesaj pentru a-şi reliefa gândirea, care este cea a unui neobosit apărător al libertăţii – dreptul la rezistenţă, codificat sau nu, devine „un drept al forţei armate” atunci când libertatea încetează a fi protejată de instituţiile de stat.

Revenind la formula lui Cicero (Cedant arma togae), francezul Jean-Marc Varaut se întreabă dacă Trebuie să ne fie frică de judecători, vorbind despre judiciarizarea societăţii, care tinde să se generalizeze în lumea occidentală. În opinia sa, „dreptul este de-acum înainte afacerea tuturor”, chiar dacă acest „drept, devenit fundamentul opiniei publice, nu înlocuieşte morala”, şi asta deoarece „dincolo de ceea ce justiţia vizează direct sau ameninţă, nu poate fi separată de un ideal incoercibil şi care poartă numele de justiţie”. Pentru a asigura autonomia şi independenţa puterii judiciare faţă de alte puteri, Jean-Marc Varaut aminteşte factorii care permit „revenirea dreptului cu scopul instaurării absolutismului legii, prin introducerea controlului constituţional al legilor şi investirea instituţiilor şi practicilor cu conceptul operatoriu de stat de drept”. (Pentru un plus de informaţie, a se vedea Mario Turchetti, Tirania şi tiranicidul. Forme ale opresiunii şi dreptul la rezistenţă din Antichitate până în zilele noastre, Cartier, 2003, p. 1043-1052)

De la teorie la practică, mă întreb cum ar putea fi tradusă în viaţă una dintre priorităţile asumate de Alianţa pentru Integrare Europeană-3, şi anume: „Depolitizarea instituţiilor de drept, sectorului justiţiei şi instituţiilor independente cu subordonare parlamentară cu atribuţii de supraveghere, reglementare, control şi exercitare a legalităţii. Accelerarea şi eficientizarea procesului de reformă a justiţiei”, la care se adaugă „ca prioritate imediată reforma Procuraturii în consultare cu Comisia Europeană şi cu solicitarea delegării unei misiuni UE în domeniul justiţiei”, în condiţiile unui stat captiv cum pare să fi devenit Republica Moldova.

Speranţa unei schimbări în bine, odată cu desemnarea doamnei Maia Sandu drept candidat la şefia Guvernului – dar parcă, într-o primă fază, Iurie Leancă nu a fost şi el „candidatul PLDM” pentru funcţia de premier, fiind totodată „lucrat” din interior?! –, se topeşte văzând cu ochii, de parcă o mână forte a şi început să rescrie – deocamdată, cu cerneală simpatică – Acordul de constituire a AIE-3. Or, afirmaţia domniei sale e cât se poate de explicită: „Pentru ca să avem obraz să cerem populaţiei ca să ne sprijine să putem depăşi această situaţie, care este o consecinţă directă a furtului din sistemul bancar, trebuie, cel puţin, să transmitem un semnal clar că instituţiile statului, în sarcina cărora este tocmai prevenirea unor asemenea ilegalităţi, sunt sancţionate” – ceea ce înseamnă că, oricum ai da-o, tot la judiciarizarea societăţii ajungem.

…şi când te gândeşti că în România Laura Codruţa Kövesi (născută pe 15 mai 1973) poate, iar în Republica Moldova Maia Sandu (născută pe 24 mai 1972) s-ar putea să nici nu ajungă să arate ce poate!