Emilian Galaicu-Păun

Delicioasă, fraza cubanezului Guillermo Cabrera Infante (1929 -2005): „Căci femeile sunt precum cărţile: eşti mereu tentat să le iei cu tine în pat”. Asta la modul general, căci nu toate cărţile bune, şi nici măcar nu toate capodoperele sunt de luat în pat; iar dacă ne gândim la nişte mari „devoratori de cărţi” cum ar fi, pe de-o parte, André Gide (nu atât homosexual, cât pederast - cum îi plăcea să precizeze în monumentalul său Jurnal) sau la Jorge Luis Borges (care a reuşit contraperformanţă să rămână virgin până pe la/trecut de 50 de ani), pe de-alta, ecuaţia se arată a fi cu mai multe necunoscute. Nu, nu este vorba de pluralul Necunoscutei (Незнакомка) lui Aleksandr Blok, ci… de gustibus. Altfel spus, în materie de pasiune, că o fi cartea sau femeia, nu te pui cu gustul omului.

Altminteri, datele problemei pot fi reformulate în mai multe feluri: ce cărţi trebuie să fi citit ca să ajungi cu o femeie dorită în pat (e valabilă şi varianta: ce cărţi trebuie să fi citit femeia ca să ajungă… tot acolo, cu bărbatul visat); ce fel de cărţi poţi citi cu o femeie în pat (şi dacă nu există „incompatibilităţi de lectură”), că-i vorba de lecturi încrucişate sau paralele, cu ochii în una şi aceeaşi carte (magistral, în acest sens, romanul lui Italo Calvino Dacă într-o noapte de iarnă un călător); există oare cărţi „masculine” şi cărţi „feminine”, pe care partenerii de lectură să le poată schimba ei înde ei, după modelul cuplurilor eşanjiste; şi dacă se cuvine să iei mai multe cărţi deodată în pat (şi cine-i în drept s-o facă, bărbatul sau femeia?); ş.a.m.d., etc., etc.

Adevărată bandă a lui Moebus, fraza Infantă (cu majusculă, fiind vorba de spusa cubanezului cu acest nume), căreia încercând să-i dau de capăt, m-am pomenit că alcătuiesc în gând liste de cărţi bune la pat (primele zece care-mi vin în minte; apoi „o singură carte de luat pe o insulă nepopulată” ş.a.m.d.; între paranteze fie spus, mi se par deosebit de suspecte topurile de genul Cele mai bune o sută de cărţi/ romane ale lumii/ ale secolului XX). Când deodată mi-am amintit de urarea pe care am auzit-o la o nuntă într-un sat din nordul Moldovei: tinerilor însurăţei li se doreşte să îmbătrânească pe aceeaşi pernă! De bună seamă, ce şansă să cunoşti o femeie (nu mă refer la titlul lui Amos Oz) cu care să vrei să-ţi trăieşti viaţa cu ochii într-o aceeaşi carte, de ce nu chiar În căutarea timpului pierdut (roman despre care se zice că toată lumea îl citează, şi nimeni nu-l citeşte, ceea ce nu-i adevărat - cunosc o admirabilă amoureuse de Proust care, pe lângă că l-a cetit temeinic, acum îl va diseca, frază cu frază, timp de-un semestru în cadrul unui curs de literatură de la Sorbonne)! Mai presus de această fericire poate fi numai scrierea unei cărţi împreună, dar asta este o mare taină pe care eu unul nu mă încumet s-o dezvălui, decât doar după ce voi fi scris acea Carte.

…dar pentru a nu-mi lăsa cititorul/cititoarea acestor rânduri sur sa soif, voi încheia cu un mic semn de carte, un fel de replică pre stihuri alcătuită la butada lui Levi Yitzhak din Berdicev: „Pentru că oricâte pagini citeşte omul, nu trebuie să uite niciodată că tocmai la prima pagină n-a ajuns încă”. Iată-l, pe post de billet doux pentru cea cu care voi ceti Proust & pentru care voi scrie Cartea:

Hänsel șt Gretel

Cititul

unei

cărţi

în doi,

fiecare

de unde

s-a oprit

celălalt,

nu atât

urmărind

subiectul,

cât refă-

când în

oglindă

drumul

parcurs

până la

punctul

de ple-

care (pe

care!)

Doi diplomaţi americani, primul – ambasador în Republica Moldova şi ultimul, în România, au reuşit, în mai puţin de-o lună, trista performanţă de a-şi ridica în cap opinia publică din ţările în care sunt acreditaţi – James D. Pettit dându-și cu părerea într-un interviu despre imposibilitatea Unirii dintre Republica Moldova şi România, dar şi despre „moldoveneasca” vorbită între Prut şi Nistru, iar Hans Klemm lăsându-se fotografiat, alături de liderii UDMR, în timp ce ţinea în mână steagul Ţinutului Secuiesc. Nu voi lua, tocmai eu, un biet literat, pâinea de la gura liderilor de opinie, dar mai ales a oamenilor politici, comentând gesturile – pe cât de diplomatice? iată întrebarea – ambasadorilor respectivi; cât priveşte explicaţiile pe care le-au oferit aceştia, ei bine limba diplomaţiei americane numai englezeasca fair play-ului britanic de altădată nu este…

Ca să se înţeleagă – până şi-n cancelariile de peste Ocean – că anumite gesturi & cuvinte pot da peste cap atât relaţiile dintre state, cât şi – mai cu seamă – cele dintre oameni, am să evoc o istorioară ce a avut loc prin ’80-’81 într-o şcoală din Chişinău. Să şi-o bage-n cap, oricine o ceteşte, o dată pentru totdeauna!

* * * * * * *

Nu-i nevoie să-şi închipuie căpăţâna în formă de puşculiţă – purcică sau pisoi de porţelan –, cu tăietura în crucea capului; suficient s-o evoce pe profa de geografie. Lecţiile acesteia debutau, invariabil, cu „basarabeni cu cap pătrat” pentru a se încheia, la fel de previzibil, cu „băgaţi în cap”. Până-ntr-o zi de aprilie – 22 aprilie, o zi roşie în calendar – când băieţii dintr-a X-a “A” s-au prezentat la oră, toţi ca unul, tunşi la zero, şi asta într-o perioadă de expansiune scăpată de sub control a mişcării beatnicilor pe întreg teritoriul lagărului socialist – ovale, craniile lor formau o cifră de ordinul a zeci de milioane –, iar V. Pâslaru, febleţea ei de fată bătrână (nu mai târziu de-alaltăieri lăsă să-i treacă pe lângă urechi răspunsul lui în doi peri – „Cu cine doreşte!” – la întrebarea : „Cu cine se învecinează Uniunea Sovietică?”), îşi tatuase pe creştetul ras la sânge emisfera nordică a globului. Cazul ar fi fost trecut sub tăcere dacă, din pură întâmplare, ochiul scrutător al profesoarei n-ar fi remarcat absenţa de pe hartă a „respublicii noastre”, în favoarea „ţării vecine şi prietene”, absenţă explicabilă prin ignoranţa politică a pictorului de circumstanţă care preluase modelul dintr-un atlas din perioada interbelică. La consiliul pedagogic convocat în după-amiaza aceleiaşi zile directorul – tot el, veteran de război şi secretar al organizaţiei de partid – ceru în mod expres capul copilului, nu înainte însă de a-l obliga să refacă „harta”, în hotarele anului 1949; în cele din urmă diriginta a reuşit să-l păstreze, cel puţin teoretic, în şcoală, cu precizarea că „elevul Pâslaru va avea voie să frecventeze lecţiile abia atunci când îi va creşte părul la loc” (citat din procesul verbal). Cu toate acestea, nu a fost admis la examenele de absolvire, pe motiv de boală mentală, în realitate ca să nu i se dea atestatul de 10 clase, cu care ar fi putut intra în orice instituţie de învăţământ, la ce cap avea pe umeri, iar în toamna aceluiaşi an – tocmai împlinise „optsprezece primăveri” – fu înrolat în rândurile glorioasei Armate Sovietice şi iarăşi tuns chilug. De prisos să mai spunem că unul din consângenii săi, altminteri băiat bun, cu ceva ştiinţă de carte – trei ani de Litere –, îl denunţă cu prima ocazie sergentului; reacţia acestuia sună ca un ordin: „Riadovoi Pâslari, tutje otrasti volosî!” („Soldat Pâslari, tot acum să-ţi laşi părul lung!”) Cât despre profesoara de geografie, dânsa s-a stins prematur, la un an şi ceva de la „incidentul naţionalist”, aproape cheală; cu toate acestea pe numele ei (pe adresa şcolii) continuau să sosească scrisori din armată, de la, cine altul? soldatul Pâslaru, fiecare misivă descriind cu lux de amănunte, iar uneori făcând uz de „umorul soldăţesc în doi peri”, aşa, ca să se ştie ce viaţă duce un “lâsâi globus” departe de casă, şi încheindu-se, invariabil, cu „SLUJU SOVETSKOMU SOIUZU!”. Jos, semnătura – Pâslă siberiană.