Emilian Galaicu-Păun

Îi datorez dlui Boris M. această istorie, pe care, la rându-i, a auzit-o de la taică-său. Aşadar într-un sat din nordul Moldovei trăia un flăcău pe cât de zdravăn şi bine croit, pe atât de sărac cu duhul. Tot umblând lela prin sat şi tăind frunze la câini, într-o bună zi se pomeneşte în preajma unui gospodar care tocmai lucra la construcţia unui pod. (În paranteză fie spus, motivul „meşterului Manole” cunoaşte o răspândire largă, doar că în mai multe culturi – cum ar fi cehă, de pildă – „sfânta mănăstire” e înlocuită cu un pod…) Stă ce stă flăcăul, după care îi spune gospodarului:

– Badei, vreau şi eu să dau o mână de ajutor! Ce să fac?

Omul îl priveşte o clipă (mde, munca nu stă pe loc!), după care-i zice:

– Ia şi tu pietroiul acela!

Zis şi făcut. Acum stă flăcăul cu ditamai pietroiul în braţe şi se uită cum oamenii lucrează în continuare la clădirea podului. Şi cum stă, simte că cineva-i toarnă plumb în braţe, fără ca el să fi făcut nimic. Şi tot stă, şi când simte că nu mai poate, unde face către gospodar:

– Badei, mai am mult s-o ţin aşa?

– Da ce-i, bre?

– E grea, piatra!

– Atunci pune-o jos!

Punct, fără nici un „şi de la capăt”. Căci aici ia sfârşit voluntariatul flăcăului, nu şi construcţia podului, sub îndrumarea gospodarului.

Toată povestea asta îmi aminteşte de actuala campanie prezidenţială – de bună seamă, câţi dintre candidaţii înscrişi în cursa electorală au venit (sau mai degrabă au fost trimişi!) „să facă figuraţie” şi câţi ştiu exact ce au de făcut cu piatra (ar fi o altă discuţie, în ce zid s-o pună – vom reveni, înainte de turul doi, dacă va fi cazul). Sigur, dintr-o parte totul pare să arate cât se poate de political correctness – până şi proporţia „bărbaţi / femei” este respectată, la mustaţă. Pourtant…

Dar să revenim la podul nostru – de vreo două decenii şi mai bine, am auzit de-atâtea ori spunându-se: „Să te iei frate cu dracul, până treci podul”, încât frică-mi-i că „înfrăţirea” cu Necuratul a ajuns să ţină de conştiinţă de sine a tuturor celor care suflă şi-n iaurt… Între timp, alte popoare europene nu doar că şi-au scos din cap „zidurile împrejmuitoare” (în varianta albaneză, buncărele de pe timpul lui Enver Hohxa), ci au păşit cu fruntea sus pe calea unei modernizări fără precedent. Căci, nu-i aşa, libertatea este şi ea o piatră de încercare – de pus în temelie sau de pus jos, fiecare după putinţă!

Anunţată încă din vară şi convocată pe 7 octombrie curent, Adunarea generală a Uniunii Scriitorilor din Moldova (în continuare, USM) a avut loc la data stabilită, în sală (de fapt, în holul USM) fiind prezenţi nu mai puţin de 189 de membri (pentru a avea cvorumul erau suficienţi 145), unii veniţi din Bucureşti, Cernăuţi sau Odesa. Un succes, s-ar zice, dacă ne gândim că, o vreme, spectrul dezbinării a plutit deasupra venerabilei instituţii culturale, acum brusc reunită sub semnul concordiei.

Primul lucru ce m-a izbit, la o privire de ansamblu a cinstitei adunări, a fost prezenţa masivă a scriitorilor de vârsta a treia (probabil, în proporţie de 2/3), alias a „generalilor”, şi cvasi-absenţa tinerilor (cu câteva excepţii, de numărat pe degetele unei mâini) – ca să zic aşa, „vârsta de argint” a constituit marca acestei adunări. Nici nu este de mirare, căci între 2011 şi 2015, bună parte a noilor primiţi o alcătuiesc de fapt septuagenarii & octogenarii (Ion Ungureanu, Ion Vicol, Nicolae Mătcaş, Nicolae Roşca ş.a.); de ce tânăra generaţie nu se regăseşte într-o instituţie cu tradiţie, ar fi o întrebare la care trebuie să mediteze noua conducere USM.

O altă particularitate a adunării ţine de „briza” ce-a bătut de la un capăt la altul în holul USM, de unde se anunţau – cel puţin pe Facebook şi reţelele de socializare – ceva tulburări atmosferice: exceptând câteva replici (deplasate!) de pe loc, totul s-a petrecut calm, aş zice chiar protocolar. Preşedintele Suceveanu şi-a citit raportul de activitate, la fel şi şeful comisiei de cenzori; apoi candidaţii la funcţia de preşedinte, Arcadie Suceveanu şi Aliona Grati, şi-au prezentat platformele electorale, sărindu-se practic peste dezbateri (adevărat, au existat două-trei luări de cuvânt, de unde în anii precedenţi lista vorbitorilor nu se mai încheia…), ca şi cum dincolo de chestiunile pur administrative – alegerea preşedintelui & noului consiliu al USM – n-ar mai exista şi alte probleme demne de luat în seamă. Într-un cuvânt, s-a aplaudat, s-a votat („pentru” ori de câte ori prezidiul făcea o propunere), s-a ales & reales!

Şi literatura noastră, cu ce s-a ales, după ce că scriitorii şi-au făcut alegerea (cu 111 de voturi contra a 66, în fruntea USM a fost reales Arcadie Suceveanu; consiliul însă e mai degrabă câştigat de simpatizanţii ex-preşedintelui Mihai Cimpoi, acesta, dar şi acad. Nicolae Dabija ş.a. regăsindu-se în noua componenţă)? O întrebare deloc retorică, de vreme ce nici preşedintele (re)ales, nici contracandidatul acestuia nu au încercat măcar o analiză amplă a procesului literar curent (şi unul, şi altul au vorbit despre instituţia USM, nu şi despre scrisul propriu-zis) şi nici o punere a literelor noastre în context general românesc. Dacă nu la o adunare de profesionişti, întrunită o dată la patru ani, unde altundeva să se mai discute ŞI pe teme literare? În caz contrar, totul riscă să arate ca o întrunire de funcţionari din domeniul culturii, puţin a lipsit să completăm tabele cu itemi de eficienţă, să alcătuim grafice ale implementării cutărui sau cutărui -ism în practica scrisului…

Adevărul este că, fără a pune la îndoială importanţa unei instituţii culturale cum se prezintă orice uniune de creaţie, viaţa literară – dar şi cea muzicală, teatrală etc., etc. – se află în altă parte: atât revistele specializate (Contrafort, Revista literară), cât şi editurile (Arc, Cartier, Prut, Ştiinţa ş.a.) având un cuvânt tot mai greu de spus în ce priveşte literele noastre. Faptul că nu s-a auzit şi vocea redactorilor & editorilor, unii dintre ei scriitori de primă mână, mă face să cred că tocmai „producătorii” de bunuri au fost trecuţi cu vederea. Sigur, statisticile dau bine: s-au tipărit atâtea titluri (unele cu sprijinul Ministerului Culturii), s-au scos atâtea numere de revistă (cu sprijinul ICR & al Ministerului Culturii RM), dar cum se face selecţia acestor titluri, în ce condiţii se acordă subvenţiile şi câte şi mai câte ar fi meritat o dezbatere aparte, mai aplicată.

S-ar putea pune punct aici, dacă recentul scandal al (ne? re?)acordării Premiului Naţional în domeniul Literaturii unui plagiator n-ar fi planat deasupra cinstitei adunări – sfidând bunul-simţ, Comisia de Stat a revenit asupra deciziei de retragere a înaltei distincţii din 26 august şi astfel cel care-şi însuşea public (vezi nr. 4/1988 al revistei Orizontul) mai multe poeme de Doina Uricariu a fost rechemat la Guvern, pe uşa din dos, pentru a i se înmâna premiului nemeritat. Lipsa de reacţie a USM – după ce că Vitalie Ciobanu a propus să fie sancţionaţi cei care fac de ruşine instituţia (or, statutul prevede excluderea plagiatorilor din rândurile USM; altminteri, insul prins cu mâţa-n sac nici n-a catadicsit să „onoreze” breasla cu prezenţa-i) – mi se pare o gravă cedare în faţa imposturii, de care nu vor întârzia să se folosească şi alţi neprieteni ai literelor noastre. Asta vor scriitori?!