Linkuri accesibilitate

Emilian Galaicu-Păun

Vineri, 28 octombrie ’16, ultima zi a campaniei electorale în care se mai poate face agitaţie pentru cutare sau cutare candidat. Dat fiind că acest text va fi plasat pe site cel mai devreme în după-amiaza asta, în ideea de a rămâne la vedere alte câteva zile, nu voi chema să votaţi pe cineva anume, ci pur şi simplu să ieşiţi la vot. Iar ca să treacă timpul mai repede până la aflarea primelor rezultate ale scrutinului prezidenţial din 30 octombrie, am cetit pentru domniile voastre un foarte interesant interviu cu dl Silviu Andrieş-Tabac, heraldistul de Stat al Republicii Moldova şi şeful Cabinetului de heraldică al Aparatului preşedintelui R. Moldova (din 2013), interviu realizat de dl Florin Hălălău şi publicat în nr. 843 din 6-12 octombrie curent al revistei Observator cultural. Voi cita, in extenso, un fragment ce se referă la tricolorul nostru, acum că în toată ţara o maree roşie ameninţă să facă tache d’huile:

„Tricolorul vertical albastru-galben-roşu românesc şi panromânesc este cel mai vechi dintre drapelele cu aceleaşi culori, fiind rodul Revoluţiei europene de la 1848. România de azi este moştenitoarea lui de drept. Drapelul Andorrei este din 1866, al Ciadului din 1959, al Republicii Moldova din 1990. Ultimul poartă stema ţării tocmai pentru a se uni cu şi, în acelaşi timp, pentru a se deosebi de tricolorul tuturor românilor şi al României. Mă întreb dacă şi stema de pe steagul Andorrei nu a apărut din necesitatea dea se diferenţia de drapelul românesc, care, la acel moment, deşi nu era suficient de stabilizat din punct de vedere legal, era totuşi bine-cunoscut în spaţiul de cultură franceză şi nu numai. Iar de la 23 aprilie 1867, după legea dată de noul domn Carol I, avem tricolorul de la 1848, pe deplin legalizat. Acest act este unul exemplificator pentru problema care ne interesează azi: la 1867, tricolorul este unic; armele ţării se pun pe drapelul domnitorului, drapelul Armatei şi pavilionul marinei de război; pe drapelele gărzilor orăşeneşti, în locul armelor ţării se pun însemnele heraldice ale oraşului respectiv şi numărul legiunii; drapele autorităţilor civile şi pavilionul de comerţ rămân curate.

Faptul că Ciadul invocă lipsa unui tricolor românesc fără stemă în uz, la data adoptării tricolorului propriu, nu este semnificativ. Din punct de vedere heraldic, un însemn oficializat cândva nu-şi pierde capacitatea de a identifica posesorul lui niciodată, nici dacă acesta piere şi nu mai are descendenţi. În cazul simbolurilor de stat, acestea sunt protejate, de ceva vreme, la nivel internaţional, chiar şi după scoaterea din uz.

Dacă România va pune stema de stat pe drapelul de stat, cum sugerează diferite voci, un copil care încă nu ştie istoria naţiunilor, dar are cunoştinţe de vexilologie, din jocurile pe care le practică, va înţelege că drapelele de stat ale României, ale Republicii Moldova şi Andorrei sunt derivate din drapelul de stat al Ciadului.

În general, mă uit cu ochi răi la toate iniţiativele de «îmbunătăţire», «umanizare», «ajustare» sau chiar de «înlocuire» ale simbolurilor naţionale, cu excepţia cazului în care acestea emană din sânul mediului strict profesionist sau au, într-adevăr, ca scop corectarea unor greşeli istorice ori tehnice.

Simbolurile naţionale, deşi au nişte autori formali, sunt rodul intelectual-colectiv al mişcărilor de emancipare naţională şi/sau socială ale generaţiilor care le-au înfăptuit, utilizând aceste însemne. Viaţa le-a scos în prim-plan din numeroase soluţii simbolice contemporane şi le-a consacrat, iar nouă nu ne rămâne decât să le păstrăm cu sfinţenie. Abia atunci când generaţia noastră va realiza ceva demn de jertfa înaintaşilor, uimind lumea întreagă (inclusiv Ciadul), abia atunci am putea umbla la simbolurile naţionale. Dar nici atunci nu cred că merită, căci oamenii normali îşi caută rădăcini cât mai adânci. Versurile imnului japonez datează din secolul al X-lea…”

(Amintesc că dl Silviu Andrieş-Tabac este doctor în istorie la Universitatea din Bucureşti (1996), cu o teză sub conducerea academicianului Dan Berindei, iar înainte de a ajunge la Preşedinţie, în 2013, a fost director adjunct al Arhivei Naţionale a Republicii Moldova, apoi director adjunct al Institutului Patrimoniului Cultural al Academiei de Ştiinţe a Moldovei. Avertisment celor veniţi (sau: trimişi!) „cu steaua” să lăţească culoarea roşie peste galben-albastrul din tricolorul nostru: „…nu cred că merită, căci oamenii normali îşi caută rădăcini cât mai adânci”! N-o spun eu, ci chiar heraldistul de Stat al ţării.)

Despre onoarea pierdută a democraţiei moldoveneşti în versiunea Primăvara 2009 – Toamna 2016 (şapte ani „ai vacilor slabe” în care s-a furat, nici mai mult nici mai puţin, un miliard de dolari!) se ştie acum pe tot globul; până şi cei mai creduli & dezinteresaţi promotori occidentali ai „poveştii de succes Republica Moldova” (dacă vor fi existat dintr-aceştia!) caută să întoarcă pagina, ba chiar s-o smulgă de tot din agende (de bună seamă, nu dă bine la imagine să te afişezi cu un fost premier acum la zdup, şi nici cu alţi înalţi demnitari intraţi în vizorul justiţiei). Or, de la bun început ţara pare să fi funcţionat în două registre de viteză: imediat după scrutinul repetat din 2009, s-a tărăgănat cât s-a putut formarea unei noi coaliţii de guvernare, iar apoi pur şi simplu nu a fost cu putinţă alegerea, de către Parlament, a preşedintelui R. Moldova, referendumul cu privire la alegerea directă a preşedintelui nefiind validat, căci în loc să-i cheme pe cetăţeni să iasă la urne, liderii partidelor intraseră de facto în campania electorală, afişându-se pe tot felul de banere & postere în calitate de „prezidenţiabili”. Nu-i de mirare deci că lucrurile au început să se deterioreze cu o viteză sporită, ceea ce s-a simţit mai cu seamă după cel de-al doilea scrutin, care a dus la formarea AIE-2.

Şi iarăşi, pe de-o parte s-a tărăgănat îngrozitor la faza „constructivă” (guvern, în cele din urmă chiar preşedinte!), după care – între timp s-a tras cu arma de vânătoare în rezervaţia Pădurea Domnească, lăsându-se cu moarte de om! – lucrurile au luat-o la vale, de data asta într-un ritm mai mult decât accelerat. „Ora 13 din februarie ’13” o fi fost chiar un ceas rău, şi nu doar pentru ex-premierul Vlad Filat, dar şi pentru toţi cei care îşi pusese speranţele în noii lideri. (Cât de noi, e o altă întrebare – căci şi Filat, şi M. Lupu aveau în spate un trecut „la guvernare”, adevărat în formule diferite; în cazul lui Ghimpu, îmi vine greu să-l numesc lider...) Sătulă de jocurile de culise, societatea moldovenească aştepta reforme, iar ceea ce primea erau… remanieri, mişcarea cea mai vizibilă fiind trecerile, cu arme şi bagaje, dintr-o tabără în alta ale unor deputaţi & ale unor „grupuri de tovarăşi”, dar şi sciziunile interne: „hemoragia” PCRM, iar apoi şi ruperea PL. Estimp, se îngroşau rândurile PD şi PLDM – până la o vreme însă…

„La belle époque” a coaliţiilor proeuropene s-a încheiat, de facto, în toamna lui 2014, când după ce că au câştigat câine-câineşte alegerile din noiembrie, partidele ce-şi zic pro-occidentale n-au fost în stare să-l conducă la guvernare pe Iurie Leancă, de numele căruia se legau pe atunci oarece succese pe plan internaţional, chit că tot el se făcea responsabil de concesionarea aeroportului, dar şi, cum se va afla mai târziu, de „frauda bancară a mileniului”, alias furtul miliardului. Şi atunci a început adevărata degringoladă: în mai puţin de-un an, am avut Guvernul Gaburici, Guvernul Streleţ, Guvernul Filip (a nu se uita şi pe propunerea PD-ului, Vladimir Plahotniuc, ocazie cu care am aflat că, de bine de rău – de rău, cum se va dovedi peste doar câteva zile! –, avem totuşi un preşedinte, care nu cedează la presiune). Pe de-altă parte, protestele stradale din 2015 au complicat ecuaţia – membrii platformei Demnitate şi Adevăr, dar şi simpatizanţii Partidului Nostru & trupele PSRM, în opoziţie, au clătinat din temelii actuala putere, dând şi nişte lideri „anti-sistem” în stare să-i succeadă în fruntea ţării.

Nu voi vorbi acum despre scrutinul prezidenţial, intrat în ultima linie dreaptă – atât doar, sunt plăcut surprins că forţele de care se leagă schimbarea au fost în stare să înainteze un candidat unic (de la care alţi candidaţi, şi ei zişi „de dreapta”, sunt trimişi să „rupă voturi”). Întrebarea mea este dacă se va face auzită – şi nu pe post de „apel-uri patriotice” & „chemări la unitate naţională” etc., etc. – vocea intelectualităţii, în speţă a celei de creaţie. Nu este un secret pentru nimeni că, până şi pe plan „artistic”, s-a dat o luptă pe viaţă şi pe moarte între „cei doi Vlazi” – şi Fundaţia Edelweiss, şi PLDM au căutat să-şi apropie uniunile de creaţie, ceea ce n-a dus totuşi la o înflorire a artelor & literelor noastre. Din contră, instituţii altădată cu o reputaţie binemeritată au început să fie identificate fie cu PLDM, fie cu PD – suficient să ne amintim de acel portret de grup al rectorilor universitari cu fulare verzi la gât sau de Gala Premiilor USM, la care cel cu dare de mână era, invariabil, Vlad Filat (nu şi anul acesta, când – ironia istoriei! – Gala s-a ţinut în chiar ziua în care acesta era condamnat la ani grei de temniţă). În aceste condiţii, puţinele voci critice din sânul intelighenţiei s-au auzit tot mai izolat, şi sigur tot mai rar.

Şi, de fapt, care au fost campaniile de solidaritate intelectuală? Ar fi putut să fie cea de readucere acasă a lui Paul Goma – când mai-mai să se întâmple, brusc tocmai cei care o iniţiaseră nu s-au mai auzit, după ce că, propunându-l pe autorul Patimilor după Piteşti la Premiul Naţional în domeniul Literaturii în 2014, şi nealegându-se cu nimic (nici un scriitor nu-l va lua, în acel an, subsemnatul retrăgându-se în favoarea lui Paul Goma), subiectul „a căzut de pe ordinea de zi”. În mod normal, instituţiile care l-au propus – şi au fost mai multe, în frunte cu USM şi AŞM – ar fi trebuit să-i ceară socoteală guvernării, de vreme ce tocmai vocea acestora, de presupus cea mai autorizată în ale culturii, a fost ignorată cu desăvârşire. N-a fost să fie. După acel „duş rece” al nerecunoştinţei, a venit palma fierbinte a lui 2016 – Premiul Naţional a fost acordat, ex-aequo, unui important critic & poet, Andrei Ţurcanu, şi unui plagiator (degeaba îi sar unii în apărare, vorbind de „păcatele tinereţii” – chiar şi prins cu mâţa-n sac, insul nu şi-a recunoscut vina, şi în loc să-şi facă mea culpa, i-a împroşcat cu noroc pe cei care au denunţat furtul intelectual) & grafoman de duzină, nu i-aş mai zice pe nume. Credeţi că USM sau AŞM au protestat?! Da de unde?! Şi iată aşa, lipsa de solidaritate intelectuală din 2014 s-a întors într-o complicitate vinovată în toamna lui 2016. (Pe de-altă parte, faptul că Ţara-în-care-se-fură-miliardul a găsit de cuviinţă să premieze un hoţ ordinar mi se pare absolut coerent – Hronicul Găinarilor remake!)

Încă de la postarea textului Naţiune, iată premiantul tău! în 26 august curent, am intuit că, în ciuda profundei scârbe, va trebui să revin la subiect – de data asta, pentru a întoarce definitiv pagina. Nu înainte de a face ultimele precizări:

- am fost eu însumi uimit că, la doar câteva ore de la postarea pe REL a texului meu (prima reacţie îi aparţine totuşi lui Gheorghe Erizanu – să-i dăm cezarului ce-i a cezarului), premierul Pavel Filip i-a retras Premiul lui Traian Vasilcău;

- am făcut haz de necaz când, la începutul lui octombrie, insului i s-a înmânat totuşi premiul, pe uşa din dos, în ciuda unor referate interne care atestau plagiatul (& valoare mai mult decât îndoielnică a „operei” sale poetice);

- drept reacţie, mi-am scos din CV-ul antologiei pe care tocmai am semnat-o pentru tipar Premiul Naţional obţinut în 2015, considerându-l devalorizat (o dată în plus, mă întreb cum s-o fi simţit Andrei Ţurcanu, pus pe acelaşi cântar cu… pseudo-Doina Uricariu?!);

- întrebarea este CUI – de vreme ce am primit Premiul de la Guvernul Streleţ – întorc banii (că doar n-o să alimentez, tocmai eu, PD-ul lui Filip!), între timp cheltuiţi pe grijile casei, nu puţine, şi CUM anume (pot presta munci în favoarea comunităţii – măturatul străzilor, spălarea vaselor etc., etc. –, dar şi sări, la nevoie, peste masa de seară sau peste micul dejun). Pe lângă cota-parte din miliardul furat, pe care-i musai să o restitui până la sfârşitul zilelor mele, un premiu – oricât de naţional – e floare la ureche...

Încarcă mai mult

Emilian GALAICU-PĂUN (n. 1964 în satul Unchiteşti, Floreşti, din Republica Moldova).

Redactor-şef al Editurii Cartier; din 2005, autor-prezentator al emisiunii Cartea la pachet de la Radio Europa Liberă; redactor pentru Basarabia al revistei „Vatra“ (Târgu Mureş).

Cărţi publicate:

(POEZIE) Lumina proprie, 1986; Abece-Dor, 1989; Levitaţii deasupra hăului, 1991; Cel bătut îl duce pe Cel nebătut, 1994; Yin Time, 1999 (trad. germană de Hellmut Seiler, Pop-Verlag, 2007); Gestuar, 2002; Yin Time (neantologie), 2004; Arme grăitoare, 2009; A-Z.best, antologie, 2012; Arme grăitoare, ediţie ne varietur, 2015; A(II)Rh+eu / Apa.3D, 2019;

(ROMAN) Gesturi (Trilogia nimicului), 1996; Ţesut viu. 10 x 10, 2011 (trad. engleză de Alistair Ian Blyth, Living Tissue. 10 x 10, Dalkey Archive Press, SUA, 2019);

(ESEU) Poezia de după poezie, 1999; Cărţile pe care le-am citit, cărţile care m-au scris, 2020;

(TRADUCERI) Jean-Michel Gaillard, Anthony Rowley, Istoria continentului european, 2001; Robert Muchembled, Oistorie a diavolului, 2002;Mario Turchetti, Tirania şi tiranicidul, 2003; Michel Pastoureau, O istorie simbolică a Evului Mediu occidental, 2004; Michel Pastoureau, Albastru. Istoria unei culori, 2006; Michel Pastoureau, Ursul. Istoria unui rege decăzut, 2007; Roland Barthes, Jurnal de doliu, 2009; Edward Lear, Scrippius Pip, 2011; Michel Pastoureau, Negru. Istoria unei culori, 2012.

Prezent în numeroase antologii din ţară şi din străinătate.

Opiniile autorului nu reflectă, neapărat, poziția Europei Libere.

XS
SM
MD
LG