Emilian Galaicu-Păun

Vestea plecării dintre noi a dlui Romulus Rusan, mult mai discretul soţ al poetei Ana Blandiana, la rându-i un intelectual combatant din specia, tot mai rară, a Marilor Visători, m-a luat pe nepregătite. Cu puţin timp în urmă, îl văzusem la târgul de carte „Gaudeamus” de la Bucureşti, din noiembrie curent, şi chiar dacă avea – de când îl ţin minte, de fapt – mersul suferind, mi s-a părut într-o formă bună, iar discursul Domniei Sale la standul Editurii Junimea, evocând personalitatea poetului Mihai Ursachi (1941 – 2004), relevant. N-avea să treacă nici trei săptămâni, şi iată-l alăturându-i-se celui care a fondat Alianţa Civică la Iaşi, abia întors din America.

Să mai întârziem puţin la lansarea de la standul Junimea, din 18 noiembrie, cât să evoc gestul – pentru care îi rămân profund recunoscător – lui Romulus Rusan de a scoate din geantă şi a-mi pune în mână, spunându-mi că mi-o semnează după, ultima sa carte, de fapt o reeditare, dar totuşi ultima: O discuţie la Masa Tăcerii – Brâncuşi viu – Ediţie revăzută şi adăugită, Fundaţia Academia Civică, 2016. Este chiar cartea cu care a ales să plece, nu înainte însă de a le readuce la viaţă şi a le da glas câtorva mari personalităţi care l-au cunoscut îndeaproape pe Constantin Brâncuşi: Miliţa Petraşcu, Dimitrie Cuclin, Cella Delavrancea, Mac Constantinescu, Ion Vlasiu, Octav Doicescu, V.G. Paleolog (Vasile Gheorghiescu, zis şi „evanghelistul lui Brâncuşi”). Din respect pentru autor, voi cita un fragment din Prefaţă la ediţia a III-a, datată „Octombrie 2016” (aşadar, de dată recentă):

„Cele douăsprezece convorbiri care compun această carte se înscriu în efortul de a-l scoate pe Brâncuşi din clişeele legendare şi propagandistice, de a-l întoarce în rândul oamenilor reali şi fireşti. Portretul realizat este, sper, unul credibil şi lipsit de prejudecăţi, îmbrăcat în roua inocenţei, dar purtând în acelaşi timp «o aureolă nevăzută», cum spunea unul dintre conlocutori. Luăm cunoştinţă de un om conştient de valoarea sa dar fără să fie îngâmfat, plin de umor dar şi de susceptibilitate, fermecător dar şi puţin sucit, cu o personalitate puternică dar păstrând luminişuri şi chiar naivităţi, care ne amintesc de butada sa «Când încetăm să mai fim copii, suntem deja morţi». Geniul redevine o persoană vie ca oricare alta, dar care ne convinge tocmai prin naturaleţea sa de genialitatea operelor.

(…)

Cei doisprezece care şi-au amintit de Brâncuşi în 1975-1976 au murit cu toţii. Unii au fost deja uitaţi şi a trebuit să le întocmesc (…) mici biografii la începutul fiecărui capitol. A fost o operaţie mai grea decât mi-aş fi închipuit, pentru că, în ultimii ani, despre câteva dintre aceste mari personalităţi nu s-au mai scris decât cel mult necroloage, nu şi studii sau monografii. A fost şi aceasta o recuperare necesară.

(…)

Odată cu Brâncuşi, sunt celebraţi şi aceşti prieteni ai lui, cărora le este dedicată noua ediţie a cărţii, pe care o văd eu însumi cu alţi ochi decât atunci”.

Sunt ochii gospodarului care, înainte să plece definitiv într-o lume mai bună (o fi chiar aşa?!), pune ordine în gospodărie, după care poate să şi închidă liniştit ochii – moştenirea culturală e, ar vrea să creadă, pe mâini bune: „…faptul că, începând din acest an, ziua de 19 februarie a fost declarată sărbătoare oficială arată o dorinţă a autorităţilor de a se întoarce, atât cât se poate în condiţiile culturii de consum, la simbolurile fundamentale…”.

O întâlnirii cu studenţii, la Universitatea Pedagogică Alecu Russo din Bălţi, luni, 5 decembrie, prilejuită de lansarea unei noi serii – Cartier de colecţie (Alexandru Muşina. Regele dimineţii. Poeme alese de Radu Vancu; Benjamin Fundoianu. Herţa şi alte Privelişti. Poeme alese de Dan Coman; Andrei Bodiu. Oameni obosiţi. Poeme alese de Claudiu Komartin; Poeţi de pe vremea lui Eminescu. Antologie de Eugen Lungu; Ilarie Voronca. peste diagonala sângelui. Poeme alese de Emilian Galaicu-Păun; Alexandru Macedonski. Spre Meka… Poeme alese de Nicolae Leahu; Mihai Ursachi. Marea Înfăţişare. Poeme alese de Lucian Vasiliu; George Coşbuc. Fire de tort. Poeme alese de Ioan Pintea ş.a.) – a pus, pe lângă distanţa celor peste 130 km între Chişinău şi „capitala Nordului”, şi un interval între ceea ce s-ar numi cultură ca fenomen de (înaltă) societate şi cultură ca „plecare în popor”. Cu doar o zi înainte, pe 4 decembrie, într-o duminică, avea loc lansarea cărţii Teatrul „Eugène Ionesco”: istoria unei disidenţe, de Dina Haşcu-Ghimpu, la sediul Teatrului Eugène Ionesco, iar atmosfera din sală, în ciuda frigului ce se făcea simţit, era una relaxată, amintind oarecum de celebrele serate de Vineri seara de prin anii ’90. Aerul de mondenitate, pe de-o parte (beau-monde-ul nostru cultural & artistic; câteva figuri politice, printre care nu se putea să lipsească primarul general al Chişinăului, Dorin Chirtoacă); mica oază de cultură naţională, într-un oraş moldovenesc mai mult cu numele (din care, iată, de ceva timp „străluceşte prin absenţă” însuşi primarul, Renato Usatâi, dat în urmărire generală, chit că, judecând după frecvenţa apariţiilor sale televizate, numai de ascuns nu se ascunde!), pe de-alta – cum se împacă toate acestea? Şi ce m-a făcut, de fapt, să pun în ecuaţie aceste două evenimente?

O frază, rostită de o distinctă profesoară de literatură română de la Liceul Ion Creangă din Bălţi: „Am elevi care vin zilnic la şcoală de la 20 km distanţă”. (Nu că n-ar exista şcoli în satele lor, dar mai mult chiar decât părinţii lor, aceştia au ajuns să conştientizeze necesitatea unor studii „ca la carte”, pentru a merge mai departe – cât de departe?!)

Acum, să ne întoarcem puţin la cartea Dinei Haşcu-Ghimpu; într-un dialog cu actorul Andrei Sochircă, întrebându-l de cauzele desprinderii tinerilor „şciukinişti” de Teatrul „Luceafărul”, în care au fost încadraţi după absolvirea înaltei şcoli moscovite, acesta mărturiseşte: „Eram distribuiţi în roluri din spectacole mai vechi ale teatrului, trebuia să plecăm permanent în deplasări la ţară… Într-un moment, ne-am dat seama de un lucru: pentru a ne salva identitatea, trebuia să plecăm” şi, ceva mai încolo, dând Cezarului ce-i a Cezarului: „Normal că ei, actorii luceferişti, au fost cei care ne-au insuflat dragostea pentru teatru; am crescut cu spectacolele lor, în fiecare marţi seara le priveam la televizor. Mi-amintesc, eram copil, ei jucau la Dubna «Jorj Dandin» pe două camioane alipite în loc de scenă şi, după spectacol, m-am dus cu un braţ de flori să fac cunoştinţă cu Dumitru Caraciobanu. Când am venit de la Moscova, Nina Doni şi-a amintit cazul şi m-a recunoscut, zice: «tu eşti băieţelul acela mic de la Dubna, care vroia să se facă artist»…” (Câţi alţi actori, pictori, scriitori ş.a.m.d. au îmbrăţişat o carieră artistică tocmai graţie unor astfel de întâlniri! De la scena formată din „două camioane alipite”, pe care-i vedea jucând pe actorii mitici de la „Luceafărul”, Andrei Sochircă a ajuns să joace pe marele scene ale lumii, fără a uita însă de unde a pornit.)

Tot drumul de întoarcere de la Bălţi la Chişinău m-am gândit la „maratonul” de zi cu zi al unor liceeni care, în lipsa „Luminiţelor” din sate, se trag la carte (că, mde, o diplomă ar fi mai simplu de obţinut în satul natal), de parcă aceasta le-ar asigura o pâine mai uşoară. Aşa o fi, dar – pe ce meleaguri? Tot gândindu-mă, mi-am amintit de o întâlnire pe care am avut-o, împreună cu un scriitor din Toulouse, într-un sătuc din raionul Nisporeni, pe la începutul anilor 2000. Era prin decembrie, trecut de 5 seara, iar în mica săliţă a şcolii săteşti, care ţinea şi de Antenă a Alianţei Franceze, s-a stins brusc lumina electrică. La flacăra lumânărilor, întâlnirea a continuat – în franceză – calm, până când, la un moment dat, oaspetele din Hexagon s-a arătat deranjat că în timp ce povestea ceva, o fetiţă citea o carte pe sub bancă (la lumina lumânării! repet). Surprinsă „în flagrant delict”, fata a pus cartea pe masă – era chiar Madame Bovary, în original, iar când mirarea noastră s-a mai potolit, a explicat că trebuie să returneze volumul în câteva zile, iar acasă nu are timp de cetit, având grijă de gospodărie. (În paranteze fie spus, se zice că surprinzându-l pe copilul de 12 ani Jean-Paul Sartre că citeşte Madame Bovary, o prietenă a mamei sale l-a întrebat: „Şi ce vei face când vei ajunge mare?” – „Am s-o trăiesc”, a fost răspunsul băieţelului.) N-am mai pierdut-o din vedere pe tânăra cititoare. Acum fata cu cartea face un doctorat în psihologie, la Praga.