Emilian Galaicu-Păun

La aproape trei decenii de la moartea lui Osip Mandelstam (1891-1938), văduva acestuia, Nadejda Iakovlevna Mandelstam, lăsa să-i scape în penultimul alineat al testamentului său (Мое завещание), dacă nu cumva însăşi logica interioară a demersului său ducea într-acolo, o frază cu adevărat teribilă pentru cineva care, fiind lipsit de orice proprietate şi chiar izgonit nu numai din casă, ci şi din oraş (va reveni la Moscova abia în 1958, după ani de exil), reuşise să salveze de la uitare numeroase versuri ale soţului său dispărut fără urmă, învăţându-le pe de rost: „Лишь бы ничего не досталось государству и его казенной литературе” („Doar să nu-i revină nimic statului şi literaturii sale aservite”). Suntem în 1966, anul trecerii în nefiinţă a Annei Ahmatova (în data de 5 martie, ziua morţii lui Stalin – ce tristă ironie a sorţii!), o apropiată dintotdeauna; în schimbul „dezgheţului” lui Nichita Hruşciov se instaurează aşa-zisa „toamnă brejnevistă” – de-acum înainte, disidenţii de toată mâna nu mai sunt trimişi în GULAG, ca pe timpul „Tătucului”, ci internaţi în spitale de psihiatrie. Din an în Paşti câte o revistă din provincie (intraductibil, acest termen specific unui Imperiu întins pe cea de a şase parte de uscat a globului: „из глубинки”!) reuşeşte să strecoare în paginile sale un poem-două ale poetului de două ori reabilitat – în 1956, pentru dosarul intentat în 1938; şi în 1987, pentru dosarul intentat în 1934 –, cu riscul de a supăra autorităţile („afacerea Pasternak” e încă vie în memoria tuturor, chit că deja „şaizeciştii” ruşi – şi nu numai, între paranteze fie spus! – încep să primenească atmosfera culturală „от Москвы до самых до окраин”).

Raportată la tragedia poetului, reacţia văduvei sale – şi anume de a dezmoşteni statul ce i-a băgat soţul nici nu în mormânt, într-o groapă comună! („арест, лагерь и безымянная могила, вернее, яма, куда его бросили с биркой на ноге”), donând întreaga sa arhivă Universităţii din Princeton, în 1979 – nu doar că se justifică („когда наша монументальная эпоха выписывала ордер на мой арест, отнимала у меня последний кусок хлеба, гнала с работы, издевалась, сделал из меня бродягу, выселила из Москвы (…), я уцелела и сохранила остатки архива наперекор и вопреки советской литературе, государству и обществу…”), ci mi se pare de-a dreptul exemplară: regimul care îşi nimiceşte sistematic cetăţenii, iar printre aceştia şi marii săi artişti, trebuie sancţionat moral, şi încă – fără drept de apel! Remarcabilă, această punere în faţă, pe lista potrivnicilor lui Osip Mandelstam, chiar înaintea statului, atât de neiubit (!), a „literaturii sovietice” („вопреки советской литературе”); cum să uite sărmana văduvă că, dintre colegii de breaslă, doar Boris Pasternak – şi el, suspect în ochii regimului – i-a luat public apărare autorului Tristia. (Ierte-mi-se paralelismul, dar în clipa când i-am văzut pe nişte inşi – nu le dau numele: ar fi prea mare cinste pentru ei! – apropiindu-se de corpul neînsufleţit al lui Aureliu Busuioc, mă şi gândii că, dintr-o clipă în alta, răposatul se va întoarce în sicriu!) Şi de câtă naivitate putea să dea dovadă poetul atunci când, întrebat despre viitorii legatari ai moştenirii sale literare, răspundea: „Люди сохранят… Кто сохранит – тому и достанется”, mai cu seamă după ce a fost practic trecut pe linie moartă (ultimul volum antum, Стихотворения, îi apare în 1928, într-un tiraj de doar 2000 exemplare), odată pentru totdeauna.

Cunosc câteva văduve ale unor scriitori, mai mult sau mai puţin importanţi de la noi, care nu şi-au precupeţit eforturile pentru a face să dăinuie numele & opera iluştrilor lor soţi – ediţii peste ediţii din versurile/traducerile acestora, plăci comemorative, festivaluri naţionale etc., etc. Am toată consideraţia pentru dânsele, unele trecute la rândul lor în lumea celor drepţi, altele încă foarte active, ba chiar manifestând uneori un exces de zel (cu toată stima, nu cred că o soţie e în măsură să judece dacă locul unui bard, abia decedat, este pe Aleea Clasicilor, alături de bărbatul ei!). Nu-i mai puţin adevărat că şi statul – sau mai exact regimurile care s-au succedat în ultimele două-trei decenii – i-a luat în braţe pe aceşti rapsozi ai săi, mai cu seamă pe doi dintre ei, aşa că o reacţie oarecum similară celei a Nadejdei Mandelstam ar fi fost pur şi simplu de neconceput în cazul „jumătăţilor” lor. Faptul că acelaşi stat a împins, şi continuă s-o facă din ce în ce mai abitir – mă gândesc la milionul de lei acordat de Guvern pentru achiziţii de carte, conform unor liste întocmite din timp, şi ulterior… retras! –, scriitorul în marginea societăţii nu-i afectează decât pe cei (încă) vii, vai! atât de uşor de cumpărat pe o nimic toată. Cum să nu exclami atunci, odată cu văduva poetului: „Versurile şi arhiva nu reprezentau ceva de preţ în ochii lui, ci mai curând o sticlă cu mesaj, aruncată în ocean; cine o va culege pe mal, aceluia îi aparţin versurile…”, la unison cu un alt mare dezmoştenit, nimeni altul decât Paul Celan: „Poezia poate fi (…) o sticlă cu mesaj, lansată cu convingerea – desigur nu întotdeauna plină de speranţă – că ar putea fi azvârlită, cândva, undeva, la ţărm, la un ţărm al inimii, poate…”?!

Doar de n-ar culege-o statul, s-o dea la reciclare!

Vestea plecării dintre noi a dlui Romulus Rusan, mult mai discretul soţ al poetei Ana Blandiana, la rându-i un intelectual combatant din specia, tot mai rară, a Marilor Visători, m-a luat pe nepregătite. Cu puţin timp în urmă, îl văzusem la târgul de carte „Gaudeamus” de la Bucureşti, din noiembrie curent, şi chiar dacă avea – de când îl ţin minte, de fapt – mersul suferind, mi s-a părut într-o formă bună, iar discursul Domniei Sale la standul Editurii Junimea, evocând personalitatea poetului Mihai Ursachi (1941 – 2004), relevant. N-avea să treacă nici trei săptămâni, şi iată-l alăturându-i-se celui care a fondat Alianţa Civică la Iaşi, abia întors din America.

Să mai întârziem puţin la lansarea de la standul Junimea, din 18 noiembrie, cât să evoc gestul – pentru care îi rămân profund recunoscător – lui Romulus Rusan de a scoate din geantă şi a-mi pune în mână, spunându-mi că mi-o semnează după, ultima sa carte, de fapt o reeditare, dar totuşi ultima: O discuţie la Masa Tăcerii – Brâncuşi viu – Ediţie revăzută şi adăugită, Fundaţia Academia Civică, 2016. Este chiar cartea cu care a ales să plece, nu înainte însă de a le readuce la viaţă şi a le da glas câtorva mari personalităţi care l-au cunoscut îndeaproape pe Constantin Brâncuşi: Miliţa Petraşcu, Dimitrie Cuclin, Cella Delavrancea, Mac Constantinescu, Ion Vlasiu, Octav Doicescu, V.G. Paleolog (Vasile Gheorghiescu, zis şi „evanghelistul lui Brâncuşi”). Din respect pentru autor, voi cita un fragment din Prefaţă la ediţia a III-a, datată „Octombrie 2016” (aşadar, de dată recentă):

„Cele douăsprezece convorbiri care compun această carte se înscriu în efortul de a-l scoate pe Brâncuşi din clişeele legendare şi propagandistice, de a-l întoarce în rândul oamenilor reali şi fireşti. Portretul realizat este, sper, unul credibil şi lipsit de prejudecăţi, îmbrăcat în roua inocenţei, dar purtând în acelaşi timp «o aureolă nevăzută», cum spunea unul dintre conlocutori. Luăm cunoştinţă de un om conştient de valoarea sa dar fără să fie îngâmfat, plin de umor dar şi de susceptibilitate, fermecător dar şi puţin sucit, cu o personalitate puternică dar păstrând luminişuri şi chiar naivităţi, care ne amintesc de butada sa «Când încetăm să mai fim copii, suntem deja morţi». Geniul redevine o persoană vie ca oricare alta, dar care ne convinge tocmai prin naturaleţea sa de genialitatea operelor.

(…)

Cei doisprezece care şi-au amintit de Brâncuşi în 1975-1976 au murit cu toţii. Unii au fost deja uitaţi şi a trebuit să le întocmesc (…) mici biografii la începutul fiecărui capitol. A fost o operaţie mai grea decât mi-aş fi închipuit, pentru că, în ultimii ani, despre câteva dintre aceste mari personalităţi nu s-au mai scris decât cel mult necroloage, nu şi studii sau monografii. A fost şi aceasta o recuperare necesară.

(…)

Odată cu Brâncuşi, sunt celebraţi şi aceşti prieteni ai lui, cărora le este dedicată noua ediţie a cărţii, pe care o văd eu însumi cu alţi ochi decât atunci”.

Sunt ochii gospodarului care, înainte să plece definitiv într-o lume mai bună (o fi chiar aşa?!), pune ordine în gospodărie, după care poate să şi închidă liniştit ochii – moştenirea culturală e, ar vrea să creadă, pe mâini bune: „…faptul că, începând din acest an, ziua de 19 februarie a fost declarată sărbătoare oficială arată o dorinţă a autorităţilor de a se întoarce, atât cât se poate în condiţiile culturii de consum, la simbolurile fundamentale…”.