Linkuri accesibilitate

Emilian Galaicu-Păun

Cum moldovenii se simt, în linii mari, unii ruşi şi alţii români, unul Dumnezeu ştie ce se face în sufletul viitorului preşedinte al Republicii Moldova, sfâşiat – dacă nu noblesse oblige, atunci cel puţin имя обязывает – între Cneazul Igor şi Ţarul Dodon. Nu voi povesti aici conţinutul operei Cneazul Igor de A.P. Borodin (1833 – 1887) – amintesc doar că textul întemeietor al literaturii ruse, Слово о полку Игореве (1185 – 1187) este cântecul unei înfrângeri! –, şi nici trama operei Cocoşelul de aur de N.A. Rimski-Korsakov (1844 – 1908), după povestea în versuri omonimă a lui A.S. Puşkin (1799 – 1837), despre care însuşi compozitorul spunea franc, într-o scrisoare către un discipol de-al său: «Царя Додона хочу осрамить окончательно”.

Întrebarea este cum mă va împiedica, odată investit preşedinte, (Cneazul?) Igor (Ţarul?!) Dodon să mă simt român, şi nu doar de două ori pe an, pe 27 martie şi pe 1 decembrie, de vreme ce întreaga sa campanie electorală s-a bazat pe lupta cu – păzea! – unionismul şi afirmarea (unilaterală, căci n-a prididit să apeleze la preşedintele aşa-zisei Republici Moldoveneşti Nistrene, care i-a pus la dispoziţie autobuze cu votanţi) sacrosanctei statalităţi. Vor ajunge cei ce se identifică drept români cetăţeni de mâna a doua în ţara, acum tot mai puţin, a lor? Va fi unionismul, trăit la fel de firesc cum alţii nu prididesc să-şi proclame moldovenitatea funciară, pasibil de puşcărie? După ce s-a tot afirmat sus şi tare, pe bună dreptate, că există o singură literatură română, ale cărei graniţe depăşesc cu mult frontierele „celor două state româneşti” (sintagmă de ceva timp pusă la păstrare), va încerca noua Putere de la Chişinău să re-creeze o, de data aceasta, „literatură statală moldovenească”?! Şi cu trecerea la „neostenita chiriliţă”, ca să citez sintagma de tristă pomină a lui Valeriu Senic, cerberul de altă dată a culturii naţionale care a sfârşit la Tiraspol, ca autor al Imnului transnistrean?!...

De fapt, mingea este în terenul intelighenţiei basarabene, mai mult ca niciodată chemată să dea dovadă de rezistenţă – dar aici suntem deja în Alexandru Lăpuşneanul, de Gheorghe Mustea, dacă tot am început cu evocarea unor opere de mare răsunet. Pe când Un răsunet…, moldoveni-români din toate ţările?

După valul de populism – un adevărat raz-de-marée! – care a făcut posibilă ascensiunea unor politicieni ce nu se prea au cu political correctness în Ungaria, Polonia, Grecia, iar de curând şi în Statele Unite ale Americii, aşteptam cu oarece strângere de inimă primul tur al alegerilor la Republicanii francezi din 20 noiembrie curent. Toate sondajele vorbeau la unison de un trio al posibililor învingători (le dau numele în ordinea preferinţelor) – Alain Juppé, Nicolas Sarkozy şi François Fillon –; intriga consta în faptul dacă ex-preşedintele Sarkozy va accede în marea finală din 27 noiembrie. Surpriza a venit în chiar primele ore de la închiderea urnelor – outsiderul François Fillon i-a driblat elegant pe marii favoriţi, instalându-se pe primul loc, cu peste 44% de voturi, urmat la o diferenţă confortabilă de Alain Juppé, cu peste 28%, ceea ce a dus la eliminarea a altădată temutului Nicolas Sarkozy. Primii comentatori remarcau, la TV5 Monde, nu fără un puseu de orgoliu, specificitatea franceză: când lumea alunecă tot mai mult spre populism, în Hexagon au câştig de cauză politicienii sobri, dacă nu chiar elitişti. E doar o jumătate de adevăr, căci, orice s-ar zice, nu ex-preşedintele Franţei e neapărat campionul populiştilor, iar învingătorul Republicanilor (alias, albaştrii) din turul doi va trebui să se confrunte, la alegerile prezidenţiale din mai 2017, nu atât cu candidatul socialist, oricare ar fi acesta, cât cu Marine Le Pen, preşedinta Frontului Popular (bleu marine). Altfel spus, albastru Republicanilor vs bleu marine-ul Frontului Popular.

* * * * * *

Cum însă până la alegerile prezidenţiale mai e timp, iar socialiştii francezi încă nu şi-au desemnat candidatul, m-am gândit să vă vorbesc – cu un ochi pe Albastru. Istoria unei culori, de Michel Pastoureau, Cartier, 2006 – despre naşterea „culorilor politice moderne” & evoluţia lor ulterioară pe baza atât de îndrăgitelor, în diferite epoci, roşu şi/sau albastru. După cum se ştie, anume Revoluţia franceză a fost la originea divizării culorilor nu în „calde” şi „reci”, ci „de dreapta” şi „de stânga”. Exemplul francez de întrebuinţare politică a culorilor va fi preluat, de-a lungul sec. XIX-XX, de numeroase ţări europene (mai puţin de Spania): iniţial, albastru este culoarea partidelor republicane progresiste, apoi a centriştilor sau a moderaţilor, în sfârşit, cea a conservatorilor; pe stânga, i se opune rozul socialist şi roşul comunist.

Asta la modul ideal – dar în cazuri concrete, lucrurile sunt ceva mai încurcate. De exemplu, în ce priveşte uniforma: odată proclamată Republica, în toamna lui 1792, albastru devine culoarea oficială a infanteriei, apoi a întregii armare regulate, în sfârşit, a armatelor revoluţionare înrolate episodic în 1793 şi 1794. (I se opune nu roşul, ci albul monarhist!) Începând cu Revoluţia de la 1848, albastrul îşi pierde dimensiunea revoluţionară şi devine culoarea republicanilor moderaţi, apoi cea a centriştilor pentru ca, sub a III-a Republică, să ajungă cea a dreptei republicane.

În practică însă, deja armata lui Napoleon întâmpina mari dificultăţi în a-şi îmbrăca armata în albastru, dat fiind că indigoul venea din Indii şi din Lumea Noua, iar blocada continentală din 1806 făcea imposibilă sosirea produsului tinctorial american. Chiar dacă cere relansarea cultivării drobuşorului şi a industriei pastelului, iar savanţilor noi procedee chimice pentru a vopsi în albastru de Prusia, Franţa pierde bătălia pentru albastru, rămânând în continuare dependentă de Marea Britanie în aprovizionarea cu indigo. Este şi motivul pentru care, în iulie 1829, regele Carol X ordonă ca pantalonul de postav albastru al soldaţilor francezi să fie înlocuit cu un pantalon roşu, vopsit cu garanţă, a cărei cultură înfloreşte pe teritoriul naţional. Între 1829-1859, folosirea pantalonului roşu s-a extins la toate corpurile de armată; acestea îl vor purta până hăt în 1915. Iată ce scria, la 1911, Ministrul de Război, Etienne: „A face să dispară tot ce înseamnă culoare, tot ce conferă soldatului un aspect voios, antrenant, a căuta nuanţe terne şi şterse înseamnă a merge în acelaşi timp împotriva gustului francez şi contra exigenţelor funcţiei militare. Pantalonul roşu are ceva naţional în el (…) Pantalonul roşu înseamnă Franţa!”

Soldaţii francezi plecaţi pe front în august 1914, îmbrăcaţi în pantalonii lor roşii-garanţă, au plătit scump această „exigenţă a funcţiei militare” – foarte vizibili pe câmpul de luptă, această culoare roşie prea vie a costat viaţa câtorva zeci de mii de „poilus” („pletoşi” – soldaţi francezi combatanţi în Primul Război Mondial). Şi atunci se decide înlocuirea roşului ucigaş cu albastrul, un albastru tern, cenuşiu, discret. În primăvara lui 1915, trupele franceze sunt îmbrăcate în acest albastru nou, zis şi „bleu horizont” cu referire la culoarea indefinită a liniei care, la orizont, pare a despărţi cerul de pământ (sau de mare). Acest nou albastru are şi el un caracter naţional şi face ecou faimoasei „linii albastre a munţilor Vosges” (Jules Ferry). Ei bine, după război, expresia „bleu horizont” va părăsi câmpul de luptă pentru a-şi face intrarea în arena politică.

* * * * * *

Ei bine, după acest tur de orizont istoric, întrebarea mea rămâne în picioare: oare spre ce bleu horizont-uri se va îndrepta Franţa în 2017, marine sau republicane?!

Încarcă mai mult

Emilian GALAICU-PĂUN (n. 1964 în satul Unchiteşti, Floreşti, din Republica Moldova).

Redactor-şef al Editurii Cartier; din 2005, autor-prezentator al emisiunii Cartea la pachet de la Radio Europa Liberă; redactor pentru Basarabia al revistei „Vatra“ (Târgu Mureş).

Cărţi publicate:

(POEZIE) Lumina proprie, 1986; Abece-Dor, 1989; Levitaţii deasupra hăului, 1991; Cel bătut îl duce pe Cel nebătut, 1994; Yin Time, 1999 (trad. germană de Hellmut Seiler, Pop-Verlag, 2007); Gestuar, 2002; Yin Time (neantologie), 2004; Arme grăitoare, 2009; A-Z.best, antologie, 2012; Arme grăitoare, ediţie ne varietur, 2015; A(II)Rh+eu / Apa.3D, 2019;

(ROMAN) Gesturi (Trilogia nimicului), 1996; Ţesut viu. 10 x 10, 2011 (trad. engleză de Alistair Ian Blyth, Living Tissue. 10 x 10, Dalkey Archive Press, SUA, 2019);

(ESEU) Poezia de după poezie, 1999; Cărţile pe care le-am citit, cărţile care m-au scris, 2020;

(TRADUCERI) Jean-Michel Gaillard, Anthony Rowley, Istoria continentului european, 2001; Robert Muchembled, Oistorie a diavolului, 2002;Mario Turchetti, Tirania şi tiranicidul, 2003; Michel Pastoureau, O istorie simbolică a Evului Mediu occidental, 2004; Michel Pastoureau, Albastru. Istoria unei culori, 2006; Michel Pastoureau, Ursul. Istoria unui rege decăzut, 2007; Roland Barthes, Jurnal de doliu, 2009; Edward Lear, Scrippius Pip, 2011; Michel Pastoureau, Negru. Istoria unei culori, 2012.

Prezent în numeroase antologii din ţară şi din străinătate.

Opiniile autorului nu reflectă, neapărat, poziția Europei Libere.

XS
SM
MD
LG