Linkuri accesibilitate

Emilian Galaicu-Păun

Sorry! No content for 14 noiembrie. See content from before

sâmbătă 12 noiembrie 2016

Îngrijitorii de animale din India au observat un fenomen foarte curios: odată priponit, fie şi cu un ţăruş de grosimea unui creion (…al ex-premierului agrarian A. Sangheli!), puiul de elefant rămâne locului, fără baremi să încerce a se smulge din prinsoare! Gestul în sine – priponitul! – îl „leagă” de pământ, mai abitir decât lanţurile de la picioare (nici o grijă, le va purta când va creşte mai mare). E suficient însă să smulgă o singură dată priponul, fie şi din întâmplare, pentru ca apoi nimic să nu-i mai poată sta împotrivă, elefantul devenind conştient de forţa sa – o forţă a naturii, nu-i aşa?! – exact în clipa în care „se rupe” de constrângerea formală a gestului uman, de stăpân absolut.

Suntem un popor „mioritic”, iar animalul nostru totemic se numeşte… turma! Mânată când de-un baci, când de altul – şi unul, şi altul în egală măsură de străini (chit că de acelaşi sânge, unii)! –, a parcurs iată mai mult de jumătate de soroc (în ruseşte, сорок înseamnă chiar 40), din cei patruzeci de ani ce trebuie traversaţi prin Pustie înainte de a ajunge în Pământul Făgăduinţei, şi tot nu pare să se fi eliberat de „sentimentul ţarcului”. (Ţarcul – echivalent al priponului pentru puiul de elefant, doar că împrejmuindu-l de jur împrejur… cu creioanele ex-premierului agrarian Sangheli!)

Nu ştiu cum domniilor voastre, mie elefantul mi se asociază cu un… tunel, unul fără capăt (noroc că i se vede începutul – trompa!), încremenit locului, din care nu-i cu putinţă să ieşi decât dacă îl faci cumva să smulgă priponul (şi mai bine, să pună la pământ ţarcul). La rându-le, şi unii oameni politici par să se identifice cu pachidermul priponit/înţărcuit, cu precizarea că aceştia vor neapărat să-i închidă cu ei în ţarc pe toţi ceilalţi, proiectând o ţară după chipul şi asemănarea lor. Altfel spus, cui i-i dor de Moş Gerilă, în loc să-l aştepte pe Moş Crăciun, n-au decât să-l voteze, pe 13 noiembrie, pe mastodontul nostru cu stea în frunte – sau pur şi simplu să nu iasă la vot (ceea ce este cam totuna).

Şi acum, să fie lumină, sau cel puţin – o luminiţă!

O străveche legendă amerindiană vorbeşte despre un incendiu devastator din Câmpia Amazonului. În faţa pericolului de moarte, toate animalele, că-s ierbivore sau carnivore, o iau la sănătoasa cu mic cu mare, şi doar o pasăre colibri se avântă în zbor spre fluviul Amazon, ia apă în cioc şi se întoarce spre pădure, să stingă focul. Şi aşa, toată ziua bună ziua. Nedumerită, una dintre marile lighioane se opreşte din fugă, cât s-o întrebe în timp ce-şi trage sufletul: „Chiar crezi că-l vei putea stinge, incendiul, de una singură?!” „Nu, răspunde pasărea colibri, dar fac tot ce pot!”

Legenda amerindiană mi-a revenit în minte odată cu desemnarea doamnei Maia Sandu drept candidat unic al forţelor de dreapta la prezidenţialele din toamna aceasta. (Acelaşi sentiment trebuie să-l fi avut şi în perioada când Domnia Sa tocmai începuse să implementeze reformele în domeniul educaţiei, doar că pe-atunci încă se mai lucra – oare?! – în echipă…) De bună seamă, o pasăre colibri luptându-se faţă către faţă nu doar cu marele pârjol al ultimilor 7 ani, ci şi cu „elefantul” la pătrat (mastodontul cu stea în frunte plus cei peste 50% din moldoveni care nu au ieşit la vot în turul întâi al alegerilor prezidenţiale), cu convingerea că luminiţa din capătul tunelului este chiar inima fiecăruia care bate la unison cu voinţele celor mulţi şi obidiţi, pentru ca această ţară să renască odată şi odată – şi, de ce nu, chiar de data asta?! – din propria cenuşă aidoma păsării Fenix.

(Femeia din titlu nu are nimic în comun cu candidata democrată la preşedinţia SUA, şi nici cu candidata PAS la preşedinţia Republicii Moldova. Este dintr-un sonet al lui Ilarie Voronca, scris – printre ultimele, în limba română – în 1934. Mai avea de trăit 12 ani, răstimp în care a publicat 10 cărţi de poeme în franceză, dar şi un volum de bocete româneşti tradus în franceză sub titlul Les Chants du mort. Ironia sorţii –înainte de a se arunca în Sena, pe 5 aprilie 1946, lăsa pe masa de lucru manuscrisul ultimei sale cărţi, Petit manuel du parfait bonheur.)

* * * * * * *

Ilarie Voronca nu este primul poet care se aruncă în gol de pe-un pod – să fie o întâmplare că alege anume Pont Mirabeau, cântat de „veneticul” Apollinaire, un alt mare herald al înnoirii, naufragiat în oraşul-lumină?! –, şi nici, hélas! ultimul, însă faptul că alţi doi poeţi însemnaţi, Paul Celan (1920-1970) şi Gherasim Luca (1913-1994), venind din aceeaşi ţară de origine, România, şi fiind de aceeaşi etnie (vorba Marinei Ţvetaieva: «Все поэты – жиды!»), îi repetă gestul, din 24 în 24 de ani, din acelaşi punct de plecare (într-o călătorie fără întoarcere), fac din el un cap de pod al mişcării de avangardă şi nu numai. Inconturnabil.

Nu voi reface, în ceea ce urmează, traseul singular (şi nu tocmai, căci o vreme îi are drept companioni pe Tristan Tzara şi B. Fundoianu) al acestui campion la triplu salt dintr-o tradiţie/limbă/lume în alta; mai degrabă mă voi lăsa purtat pe mările izvodite de-un Ulise nativ (mai mult decât un oraş, Brăila este un port!), nerăbdător să iasă în larg, alias în Marea Literatură, după ce că nu-şi refuză nici o debarcare la ţărm (situate în timp la distanţe mici una de alta, atât cărţile de poeme publicate în română, zece la număr, cât şi cele publicate în franceză, tot zece, formează adevărate salbe de insule; abia dacă reuşeşte s-o părăsească pe una şi iată-l punând piciorul pe ţărmul celeilalte). Ştiind cum s-a încheiat aventura, acum peste 70 de ani (pe 5 aprilie 1946), degeaba l-aş conjura cu versurile unui alt mare poet, Konstantin Kavafis: „Dar nu te grăbi în această călătorie./ Mai bine să dureze ani mulţi” (Itaca, trad. Aurel Rău) – două decenii i-au fost suficiente lui Ilarie Voronca (n. Eduard Marcus) ca să întoarcă pagina, o dată a tradiţiei literare autohtone, a doua oară a limbii şi a treia şi ultima, a vieţii. Nu înainte însă de a lăsa o urmă de neşters atât în literatura naţională („După Urmuz, Tristan Tzara şi Ion Vinea, ca factori reformatori incipienţi, Ilarie Voronca schimbă în mod esenţial modul de a gândi şi a face poezia, schimbare definitivă ce deschide o breşă istorică în sistemul codificat al poeziei române”, afirmă Marin Mincu), cât şi în cea franceză („…Ilarie Voronca, poet român care a scris şi în limba franceză, cântă aproape singur, în revărsatul unor zori din care aburul zilei nu se va înălţa, un cântec al inocenţei: el binecuvântează împăcarea omului cu omul şi aduce buna vestire a poeziei”, Marcel Raymon, De la Baudelaire la suprarealism), dar şi a pune-o de-o tradiţie, triplul salt în gol, de pe Pont Mirabeau.

Contemporană cu perioada de glorie a cinematografului mut, poezia lui Ilarie Voronca împrumută de la acesta principiul de succesiune în viteză – 24 de cadre pe secundă – a imaginilor (folosind totodată şi faimosul principiu al „cadrului 25”, zis şi subliminal; din când în când câte-un vers fulminant ţi se înfige în creier spre a rămâne pe veci acolo: „Ce rar album de timbre marea mediterană”). „Miliardarul de imagini” nu scrie cărţi, ci toarnă scurtmetraje (Colomba, Invitaţie la bal, Plante şi animale. Terase) sau lungmetraje (Ulise, Brăţara nopţilor, Incantaţii ş.a.), pe care însă are grijă să le sonorizeze, interpretând de unul singur toate rolurile (în comparaţie cu el, comilitonul său B. Fundoianu se prezintă, în Privelişti, drept un fotograf de epocă, unul de primă mână!). Din perspectiva zilei de azi, s-ar zice că face filme de autor, având la dispoziţie un studio hollywoodian, dotat cu tot ce-i mai bun în materie de producţie. Frenezia cu care a creat luxuriantele sale „imagi-NAŢIUNI” (unite!) – suntem în plin deceniu ce va intra în istorie ca les Années folles, iar poetul pendulează între Bucureşti şi Paris, pentru a se instala în cele din urmă pe malurile Senei (de bună seamă, Dâmboviţa e prea „la suprafaţă”…) –, dublată de „o fervoare care i-a îngăduit să înlăture multe obstacole ale convenţiei literare, să aducă limbajul poeziei în acea stare de absolută disponibilitate, deschisă oricăror modelări” (Ion Pop), totul „la cea mai înaltă ficţiune” (o formulă marca Florin Iaru care i-ar fi plăcut), sunt fără egal în istoria poeziei române din sec. XX (nu pot să nu mă întreb ce-ar fi urmat dacă poetul nostru nu trecea la franceză; cele 14 sonete româneşti scrise la Paris în 1934 sugerează un posibil răspuns – iarăşi de la Ion Pop citire: „Fără să aducă schimbări în universul său imaginar, [sonet]ele confirmă procesul de „clasicizare” a scriiturii, prin apelul la structurile tradiţionale ale versului (…) Opera sa românească se rotunjeşte astfel sub semnul unui echilibru formal îndelung căutat”). Este în stare cititorul secolului XXI să-i facă faţă?

Dincolo de aprecierile critice, de prezenţa în antologii naţionale şi europene, de numărul de pagini în istorii & enciclopedii literare ş.a.m.d., testul cel mai important în cazul unui poet „clasicizat” este dacă cineva ar recurge la cuvintele sale – că-i vorba de un vers sau de-un poem – spre a i le adresa, în chip de discours amoureux, fiinţei iubite. Recitindu-l pe Ilarie Voronca din această perspectivă gingaşă, am ales un… sonet, unul dintre ultimele redactate în română, în 1934, înainte să treacă definitiv la franceză, O femeie, un fulger (în tălmăcire liberă, forţând nota: Une femme, un coup de foudre), pe care-l sigilez, pe post de billet doux, în „sticla cu mesaj” a acestei postări. Citiţi-i poezia. Cherchez la femme! (Şi chiar, dacă se poate, votaţi-o.)

* * * * * * *

O femeie, un fulger

Nu-i numai cântul, lebăda, nu-i glezna

Melodioasă horbotă în oră

Nu-i lampa preschimbată-n auroră

Limpede pâine, frântă-n două, bezna.

Poate-i obrazul, linişte, sonoră

Poate un bob de strugure mai lesne-a

Păstrat amiaza. Şi în aburi ieslea

Ezită-n fânul clar, un bot, o proră.

Dar poate asemenea pielei unui şarpe

Aici pe pietre va rămâne glasul.

Oare, secate, fluviile nu-s oarbe?

Soarele-atrage ca o creangă pasul

Şi-apoi, cuvinte, oasele le-absoarbe

Şi nu ştii: cânt e, gleznă e sau ceasul.

Încarcă mai mult

Emilian GALAICU-PĂUN (n. 1964 în satul Unchiteşti, Floreşti, din Republica Moldova).

Redactor-şef al Editurii Cartier; din 2005, autor-prezentator al emisiunii Cartea la pachet de la Radio Europa Liberă; redactor pentru Basarabia al revistei „Vatra“ (Târgu Mureş).

Cărţi publicate:

(POEZIE) Lumina proprie, 1986; Abece-Dor, 1989; Levitaţii deasupra hăului, 1991; Cel bătut îl duce pe Cel nebătut, 1994; Yin Time, 1999 (trad. germană de Hellmut Seiler, Pop-Verlag, 2007); Gestuar, 2002; Yin Time (neantologie), 2004; Arme grăitoare, 2009; A-Z.best, antologie, 2012; Arme grăitoare, ediţie ne varietur, 2015; A(II)Rh+eu / Apa.3D, 2019;

(ROMAN) Gesturi (Trilogia nimicului), 1996; Ţesut viu. 10 x 10, 2011 (trad. engleză de Alistair Ian Blyth, Living Tissue. 10 x 10, Dalkey Archive Press, SUA, 2019);

(ESEU) Poezia de după poezie, 1999; Cărţile pe care le-am citit, cărţile care m-au scris, 2020;

(TRADUCERI) Jean-Michel Gaillard, Anthony Rowley, Istoria continentului european, 2001; Robert Muchembled, Oistorie a diavolului, 2002;Mario Turchetti, Tirania şi tiranicidul, 2003; Michel Pastoureau, O istorie simbolică a Evului Mediu occidental, 2004; Michel Pastoureau, Albastru. Istoria unei culori, 2006; Michel Pastoureau, Ursul. Istoria unui rege decăzut, 2007; Roland Barthes, Jurnal de doliu, 2009; Edward Lear, Scrippius Pip, 2011; Michel Pastoureau, Negru. Istoria unei culori, 2012.

Prezent în numeroase antologii din ţară şi din străinătate.

Opiniile autorului nu reflectă, neapărat, poziția Europei Libere.

XS
SM
MD
LG