Linkuri accesibilitate

Emilian Galaicu-Păun

Sorry! No content for 20 noiembrie. See content from before

miercuri 16 noiembrie 2016

Trei doamne şi toate trei – Hillary Clinton în SUA, Țetka Țaceva în Bulgaria şi Maia Sandu în Republica Moldova – au pierdut alegerile prezidenţiale în faţa unor bărbaţi care n-au ezitat să-şi pună în valoare masculinitatea, ca să nu zic machismul. Cel puţin doi dintre ei, americanul Donald Trump şi moldoveanul Igor Dodon, au avut un comportament & limbaj vizavi de oponentă (iar prin extindere, şi faţă de femei în general) care numai cavaleresc nu poate fi numit. Totuşi, primul a găsit nişte cuvinte de apreciere pentru dna Hillary Clinton – adevărat după ce aceasta şi-a recunoscut înfrângerea, felicitându-l pe preşedintele nou ales! –, amintind de incontestabilele-i merite aduse naţiunii. Ultimul a chemat la calm mult înainte de anunţarea rezultatelor prealabile, proclamându-se învingător şi „liniştind-o” pe oponenta sa cu perspectiva alegerilor din 2020, pe care ea le-ar putea – vai! câtă generozitate… – câştiga.

Înainte de proclamarea oficială a rezultatelor alegerilor – marcate de numeroase nereguli (împiedicarea cetăţenilor diasporei să-şi exercite dreptul constituţional, prin limitarea secţiilor de vot în străinătate; aducerea organizată – şi după toate, şi plătită – a moldovenilor de pe malul stâng al Nistrului la secţiile de vot, de pe malul drept; nu în ultimul rând, inversarea rezultatelor, doar în favoarea candidatului Igor Dodon, la transmiterea proceselor verbale către comisia centrală ş.a.) – tonul preşedintelui ales s-a radicalizat, de unde şi aşa a băgat metal în voce pe durata campaniei (frumoasă adresare către un jurnalist, în direct la TRO TV: «Сидите и не дергайтесь!», asta a propos de libertatea presei – or, Vasile Botnaru nu a făcut decât să-i pună o întrebare mai puţin comodă), ameninţând în bine cunoscutu-i stil pompieresc-piroman: „Nu vă jucaţi cu focul!”

De fapt, tocmai Dodon & Co – prin & Co înţeleg sistemul oligarhic instaurat în toţi aceşti ani ai vacilor slabe, după principiul Manus manum lavat (fie că au fost la guvernare, fie că s-au aflat în opoziţie, elitele noastre politice s-au căpătuit pe seama cetăţenilor; în plus, să nu amintesc cine şi de unde a ieşit, singur sau cu un „grup de tovarăşi”, dând impresia că biata ţară este o păpuşă rusească, matrioşka, fără sfârşit) – au pus foc Republicii Moldova, şi nu de azi de ieri. Şi nu-i vorba doar de fraudarea, pe faţă sau voalată a alegerilor, ci de torpilarea speranţei înseşi – am auzit-o de la sute de oameni: „Dacă până acum am votat mai degrabă împotriva cuiva, alegând răul cel mai mic, de data asta am votat cu toată convingerea pentru cineva!” Probabil că exact asta se şi doreşte, în ultimă instanţă, descurajarea cetăţenilor activi, conştienţi de ceea ce fac, de vreme ce există – iar resursele administrative o permit, chiar dacă trebuie să apelezi la „preşedintele” Şevciuc al secesionistei Republici Nistrene în acest scop! – posibilitatea mobilizării unei mase de manevre aduse cu hurta să încline balanţa în favoarea unui anume candidat. (Între paranteză mă întreb, şi candidatul Şevciuc va apela la preşedintele Dodon, în câteva săptămâni, să-i livreze alegători la scrutinul pe care s-ar putea să-l piardă, conform sondajelor).

Şi dacă tot am pomenit de raioanele de Est, pe când mutarea capitalei Republicii Moldova la Tiraspol sau, şi mai bine, la Balta – căci anume de-acolo se trage aşa de îndrăgita „statalitate moldovenească” (din p.d.v. al dreptului internaţional, Republica Moldova vine nu din Moldova lui Ştefan cel Mare, ci din RSSM, care la rându-i vine din RASSM)?

Opiniile exprimate în acest blog nu coincid neapărat cu opiniile Radio Europa Liberă.

Îngrijitorii de animale din India au observat un fenomen foarte curios: odată priponit, fie şi cu un ţăruş de grosimea unui creion (…al ex-premierului agrarian A. Sangheli!), puiul de elefant rămâne locului, fără baremi să încerce a se smulge din prinsoare! Gestul în sine – priponitul! – îl „leagă” de pământ, mai abitir decât lanţurile de la picioare (nici o grijă, le va purta când va creşte mai mare). E suficient însă să smulgă o singură dată priponul, fie şi din întâmplare, pentru ca apoi nimic să nu-i mai poată sta împotrivă, elefantul devenind conştient de forţa sa – o forţă a naturii, nu-i aşa?! – exact în clipa în care „se rupe” de constrângerea formală a gestului uman, de stăpân absolut.

Suntem un popor „mioritic”, iar animalul nostru totemic se numeşte… turma! Mânată când de-un baci, când de altul – şi unul, şi altul în egală măsură de străini (chit că de acelaşi sânge, unii)! –, a parcurs iată mai mult de jumătate de soroc (în ruseşte, сорок înseamnă chiar 40), din cei patruzeci de ani ce trebuie traversaţi prin Pustie înainte de a ajunge în Pământul Făgăduinţei, şi tot nu pare să se fi eliberat de „sentimentul ţarcului”. (Ţarcul – echivalent al priponului pentru puiul de elefant, doar că împrejmuindu-l de jur împrejur… cu creioanele ex-premierului agrarian Sangheli!)

Nu ştiu cum domniilor voastre, mie elefantul mi se asociază cu un… tunel, unul fără capăt (noroc că i se vede începutul – trompa!), încremenit locului, din care nu-i cu putinţă să ieşi decât dacă îl faci cumva să smulgă priponul (şi mai bine, să pună la pământ ţarcul). La rându-le, şi unii oameni politici par să se identifice cu pachidermul priponit/înţărcuit, cu precizarea că aceştia vor neapărat să-i închidă cu ei în ţarc pe toţi ceilalţi, proiectând o ţară după chipul şi asemănarea lor. Altfel spus, cui i-i dor de Moş Gerilă, în loc să-l aştepte pe Moş Crăciun, n-au decât să-l voteze, pe 13 noiembrie, pe mastodontul nostru cu stea în frunte – sau pur şi simplu să nu iasă la vot (ceea ce este cam totuna).

Şi acum, să fie lumină, sau cel puţin – o luminiţă!

O străveche legendă amerindiană vorbeşte despre un incendiu devastator din Câmpia Amazonului. În faţa pericolului de moarte, toate animalele, că-s ierbivore sau carnivore, o iau la sănătoasa cu mic cu mare, şi doar o pasăre colibri se avântă în zbor spre fluviul Amazon, ia apă în cioc şi se întoarce spre pădure, să stingă focul. Şi aşa, toată ziua bună ziua. Nedumerită, una dintre marile lighioane se opreşte din fugă, cât s-o întrebe în timp ce-şi trage sufletul: „Chiar crezi că-l vei putea stinge, incendiul, de una singură?!” „Nu, răspunde pasărea colibri, dar fac tot ce pot!”

Legenda amerindiană mi-a revenit în minte odată cu desemnarea doamnei Maia Sandu drept candidat unic al forţelor de dreapta la prezidenţialele din toamna aceasta. (Acelaşi sentiment trebuie să-l fi avut şi în perioada când Domnia Sa tocmai începuse să implementeze reformele în domeniul educaţiei, doar că pe-atunci încă se mai lucra – oare?! – în echipă…) De bună seamă, o pasăre colibri luptându-se faţă către faţă nu doar cu marele pârjol al ultimilor 7 ani, ci şi cu „elefantul” la pătrat (mastodontul cu stea în frunte plus cei peste 50% din moldoveni care nu au ieşit la vot în turul întâi al alegerilor prezidenţiale), cu convingerea că luminiţa din capătul tunelului este chiar inima fiecăruia care bate la unison cu voinţele celor mulţi şi obidiţi, pentru ca această ţară să renască odată şi odată – şi, de ce nu, chiar de data asta?! – din propria cenuşă aidoma păsării Fenix.

Încarcă mai mult

Emilian GALAICU-PĂUN (n. 1964 în satul Unchiteşti, Floreşti, din Republica Moldova).

Redactor-şef al Editurii Cartier; din 2005, autor-prezentator al emisiunii Cartea la pachet de la Radio Europa Liberă; redactor pentru Basarabia al revistei „Vatra“ (Târgu Mureş).

Cărţi publicate:

(POEZIE) Lumina proprie, 1986; Abece-Dor, 1989; Levitaţii deasupra hăului, 1991; Cel bătut îl duce pe Cel nebătut, 1994; Yin Time, 1999 (trad. germană de Hellmut Seiler, Pop-Verlag, 2007); Gestuar, 2002; Yin Time (neantologie), 2004; Arme grăitoare, 2009; A-Z.best, antologie, 2012; Arme grăitoare, ediţie ne varietur, 2015; A(II)Rh+eu / Apa.3D, 2019;

(ROMAN) Gesturi (Trilogia nimicului), 1996; Ţesut viu. 10 x 10, 2011 (trad. engleză de Alistair Ian Blyth, Living Tissue. 10 x 10, Dalkey Archive Press, SUA, 2019);

(ESEU) Poezia de după poezie, 1999; Cărţile pe care le-am citit, cărţile care m-au scris, 2020;

(TRADUCERI) Jean-Michel Gaillard, Anthony Rowley, Istoria continentului european, 2001; Robert Muchembled, Oistorie a diavolului, 2002;Mario Turchetti, Tirania şi tiranicidul, 2003; Michel Pastoureau, O istorie simbolică a Evului Mediu occidental, 2004; Michel Pastoureau, Albastru. Istoria unei culori, 2006; Michel Pastoureau, Ursul. Istoria unui rege decăzut, 2007; Roland Barthes, Jurnal de doliu, 2009; Edward Lear, Scrippius Pip, 2011; Michel Pastoureau, Negru. Istoria unei culori, 2012.

Prezent în numeroase antologii din ţară şi din străinătate.

Opiniile autorului nu reflectă, neapărat, poziția Europei Libere.

XS
SM
MD
LG