Emilian Galaicu-Păun

(Femeia din titlu nu are nimic în comun cu candidata democrată la preşedinţia SUA, şi nici cu candidata PAS la preşedinţia Republicii Moldova. Este dintr-un sonet al lui Ilarie Voronca, scris – printre ultimele, în limba română – în 1934. Mai avea de trăit 12 ani, răstimp în care a publicat 10 cărţi de poeme în franceză, dar şi un volum de bocete româneşti tradus în franceză sub titlul Les Chants du mort. Ironia sorţii –înainte de a se arunca în Sena, pe 5 aprilie 1946, lăsa pe masa de lucru manuscrisul ultimei sale cărţi, Petit manuel du parfait bonheur.)

* * * * * * *

Ilarie Voronca nu este primul poet care se aruncă în gol de pe-un pod – să fie o întâmplare că alege anume Pont Mirabeau, cântat de „veneticul” Apollinaire, un alt mare herald al înnoirii, naufragiat în oraşul-lumină?! –, şi nici, hélas! ultimul, însă faptul că alţi doi poeţi însemnaţi, Paul Celan (1920-1970) şi Gherasim Luca (1913-1994), venind din aceeaşi ţară de origine, România, şi fiind de aceeaşi etnie (vorba Marinei Ţvetaieva: «Все поэты – жиды!»), îi repetă gestul, din 24 în 24 de ani, din acelaşi punct de plecare (într-o călătorie fără întoarcere), fac din el un cap de pod al mişcării de avangardă şi nu numai. Inconturnabil.

Nu voi reface, în ceea ce urmează, traseul singular (şi nu tocmai, căci o vreme îi are drept companioni pe Tristan Tzara şi B. Fundoianu) al acestui campion la triplu salt dintr-o tradiţie/limbă/lume în alta; mai degrabă mă voi lăsa purtat pe mările izvodite de-un Ulise nativ (mai mult decât un oraş, Brăila este un port!), nerăbdător să iasă în larg, alias în Marea Literatură, după ce că nu-şi refuză nici o debarcare la ţărm (situate în timp la distanţe mici una de alta, atât cărţile de poeme publicate în română, zece la număr, cât şi cele publicate în franceză, tot zece, formează adevărate salbe de insule; abia dacă reuşeşte s-o părăsească pe una şi iată-l punând piciorul pe ţărmul celeilalte). Ştiind cum s-a încheiat aventura, acum peste 70 de ani (pe 5 aprilie 1946), degeaba l-aş conjura cu versurile unui alt mare poet, Konstantin Kavafis: „Dar nu te grăbi în această călătorie./ Mai bine să dureze ani mulţi” (Itaca, trad. Aurel Rău) – două decenii i-au fost suficiente lui Ilarie Voronca (n. Eduard Marcus) ca să întoarcă pagina, o dată a tradiţiei literare autohtone, a doua oară a limbii şi a treia şi ultima, a vieţii. Nu înainte însă de a lăsa o urmă de neşters atât în literatura naţională („După Urmuz, Tristan Tzara şi Ion Vinea, ca factori reformatori incipienţi, Ilarie Voronca schimbă în mod esenţial modul de a gândi şi a face poezia, schimbare definitivă ce deschide o breşă istorică în sistemul codificat al poeziei române”, afirmă Marin Mincu), cât şi în cea franceză („…Ilarie Voronca, poet român care a scris şi în limba franceză, cântă aproape singur, în revărsatul unor zori din care aburul zilei nu se va înălţa, un cântec al inocenţei: el binecuvântează împăcarea omului cu omul şi aduce buna vestire a poeziei”, Marcel Raymon, De la Baudelaire la suprarealism), dar şi a pune-o de-o tradiţie, triplul salt în gol, de pe Pont Mirabeau.

Contemporană cu perioada de glorie a cinematografului mut, poezia lui Ilarie Voronca împrumută de la acesta principiul de succesiune în viteză – 24 de cadre pe secundă – a imaginilor (folosind totodată şi faimosul principiu al „cadrului 25”, zis şi subliminal; din când în când câte-un vers fulminant ţi se înfige în creier spre a rămâne pe veci acolo: „Ce rar album de timbre marea mediterană”). „Miliardarul de imagini” nu scrie cărţi, ci toarnă scurtmetraje (Colomba, Invitaţie la bal, Plante şi animale. Terase) sau lungmetraje (Ulise, Brăţara nopţilor, Incantaţii ş.a.), pe care însă are grijă să le sonorizeze, interpretând de unul singur toate rolurile (în comparaţie cu el, comilitonul său B. Fundoianu se prezintă, în Privelişti, drept un fotograf de epocă, unul de primă mână!). Din perspectiva zilei de azi, s-ar zice că face filme de autor, având la dispoziţie un studio hollywoodian, dotat cu tot ce-i mai bun în materie de producţie. Frenezia cu care a creat luxuriantele sale „imagi-NAŢIUNI” (unite!) – suntem în plin deceniu ce va intra în istorie ca les Années folles, iar poetul pendulează între Bucureşti şi Paris, pentru a se instala în cele din urmă pe malurile Senei (de bună seamă, Dâmboviţa e prea „la suprafaţă”…) –, dublată de „o fervoare care i-a îngăduit să înlăture multe obstacole ale convenţiei literare, să aducă limbajul poeziei în acea stare de absolută disponibilitate, deschisă oricăror modelări” (Ion Pop), totul „la cea mai înaltă ficţiune” (o formulă marca Florin Iaru care i-ar fi plăcut), sunt fără egal în istoria poeziei române din sec. XX (nu pot să nu mă întreb ce-ar fi urmat dacă poetul nostru nu trecea la franceză; cele 14 sonete româneşti scrise la Paris în 1934 sugerează un posibil răspuns – iarăşi de la Ion Pop citire: „Fără să aducă schimbări în universul său imaginar, [sonet]ele confirmă procesul de „clasicizare” a scriiturii, prin apelul la structurile tradiţionale ale versului (…) Opera sa românească se rotunjeşte astfel sub semnul unui echilibru formal îndelung căutat”). Este în stare cititorul secolului XXI să-i facă faţă?

Dincolo de aprecierile critice, de prezenţa în antologii naţionale şi europene, de numărul de pagini în istorii & enciclopedii literare ş.a.m.d., testul cel mai important în cazul unui poet „clasicizat” este dacă cineva ar recurge la cuvintele sale – că-i vorba de un vers sau de-un poem – spre a i le adresa, în chip de discours amoureux, fiinţei iubite. Recitindu-l pe Ilarie Voronca din această perspectivă gingaşă, am ales un… sonet, unul dintre ultimele redactate în română, în 1934, înainte să treacă definitiv la franceză, O femeie, un fulger (în tălmăcire liberă, forţând nota: Une femme, un coup de foudre), pe care-l sigilez, pe post de billet doux, în „sticla cu mesaj” a acestei postări. Citiţi-i poezia. Cherchez la femme! (Şi chiar, dacă se poate, votaţi-o.)

* * * * * * *

O femeie, un fulger

Nu-i numai cântul, lebăda, nu-i glezna

Melodioasă horbotă în oră

Nu-i lampa preschimbată-n auroră

Limpede pâine, frântă-n două, bezna.

Poate-i obrazul, linişte, sonoră

Poate un bob de strugure mai lesne-a

Păstrat amiaza. Şi în aburi ieslea

Ezită-n fânul clar, un bot, o proră.

Dar poate asemenea pielei unui şarpe

Aici pe pietre va rămâne glasul.

Oare, secate, fluviile nu-s oarbe?

Soarele-atrage ca o creangă pasul

Şi-apoi, cuvinte, oasele le-absoarbe

Şi nu ştii: cânt e, gleznă e sau ceasul.

Vineri, 28 octombrie ’16, ultima zi a campaniei electorale în care se mai poate face agitaţie pentru cutare sau cutare candidat. Dat fiind că acest text va fi plasat pe site cel mai devreme în după-amiaza asta, în ideea de a rămâne la vedere alte câteva zile, nu voi chema să votaţi pe cineva anume, ci pur şi simplu să ieşiţi la vot. Iar ca să treacă timpul mai repede până la aflarea primelor rezultate ale scrutinului prezidenţial din 30 octombrie, am cetit pentru domniile voastre un foarte interesant interviu cu dl Silviu Andrieş-Tabac, heraldistul de Stat al Republicii Moldova şi şeful Cabinetului de heraldică al Aparatului preşedintelui R. Moldova (din 2013), interviu realizat de dl Florin Hălălău şi publicat în nr. 843 din 6-12 octombrie curent al revistei Observator cultural. Voi cita, in extenso, un fragment ce se referă la tricolorul nostru, acum că în toată ţara o maree roşie ameninţă să facă tache d’huile:

„Tricolorul vertical albastru-galben-roşu românesc şi panromânesc este cel mai vechi dintre drapelele cu aceleaşi culori, fiind rodul Revoluţiei europene de la 1848. România de azi este moştenitoarea lui de drept. Drapelul Andorrei este din 1866, al Ciadului din 1959, al Republicii Moldova din 1990. Ultimul poartă stema ţării tocmai pentru a se uni cu şi, în acelaşi timp, pentru a se deosebi de tricolorul tuturor românilor şi al României. Mă întreb dacă şi stema de pe steagul Andorrei nu a apărut din necesitatea dea se diferenţia de drapelul românesc, care, la acel moment, deşi nu era suficient de stabilizat din punct de vedere legal, era totuşi bine-cunoscut în spaţiul de cultură franceză şi nu numai. Iar de la 23 aprilie 1867, după legea dată de noul domn Carol I, avem tricolorul de la 1848, pe deplin legalizat. Acest act este unul exemplificator pentru problema care ne interesează azi: la 1867, tricolorul este unic; armele ţării se pun pe drapelul domnitorului, drapelul Armatei şi pavilionul marinei de război; pe drapelele gărzilor orăşeneşti, în locul armelor ţării se pun însemnele heraldice ale oraşului respectiv şi numărul legiunii; drapele autorităţilor civile şi pavilionul de comerţ rămân curate.

Faptul că Ciadul invocă lipsa unui tricolor românesc fără stemă în uz, la data adoptării tricolorului propriu, nu este semnificativ. Din punct de vedere heraldic, un însemn oficializat cândva nu-şi pierde capacitatea de a identifica posesorul lui niciodată, nici dacă acesta piere şi nu mai are descendenţi. În cazul simbolurilor de stat, acestea sunt protejate, de ceva vreme, la nivel internaţional, chiar şi după scoaterea din uz.

Dacă România va pune stema de stat pe drapelul de stat, cum sugerează diferite voci, un copil care încă nu ştie istoria naţiunilor, dar are cunoştinţe de vexilologie, din jocurile pe care le practică, va înţelege că drapelele de stat ale României, ale Republicii Moldova şi Andorrei sunt derivate din drapelul de stat al Ciadului.

În general, mă uit cu ochi răi la toate iniţiativele de «îmbunătăţire», «umanizare», «ajustare» sau chiar de «înlocuire» ale simbolurilor naţionale, cu excepţia cazului în care acestea emană din sânul mediului strict profesionist sau au, într-adevăr, ca scop corectarea unor greşeli istorice ori tehnice.

Simbolurile naţionale, deşi au nişte autori formali, sunt rodul intelectual-colectiv al mişcărilor de emancipare naţională şi/sau socială ale generaţiilor care le-au înfăptuit, utilizând aceste însemne. Viaţa le-a scos în prim-plan din numeroase soluţii simbolice contemporane şi le-a consacrat, iar nouă nu ne rămâne decât să le păstrăm cu sfinţenie. Abia atunci când generaţia noastră va realiza ceva demn de jertfa înaintaşilor, uimind lumea întreagă (inclusiv Ciadul), abia atunci am putea umbla la simbolurile naţionale. Dar nici atunci nu cred că merită, căci oamenii normali îşi caută rădăcini cât mai adânci. Versurile imnului japonez datează din secolul al X-lea…”

(Amintesc că dl Silviu Andrieş-Tabac este doctor în istorie la Universitatea din Bucureşti (1996), cu o teză sub conducerea academicianului Dan Berindei, iar înainte de a ajunge la Preşedinţie, în 2013, a fost director adjunct al Arhivei Naţionale a Republicii Moldova, apoi director adjunct al Institutului Patrimoniului Cultural al Academiei de Ştiinţe a Moldovei. Avertisment celor veniţi (sau: trimişi!) „cu steaua” să lăţească culoarea roşie peste galben-albastrul din tricolorul nostru: „…nu cred că merită, căci oamenii normali îşi caută rădăcini cât mai adânci”! N-o spun eu, ci chiar heraldistul de Stat al ţării.)