De luni, am intrat în prima săptămână a Postului Paştelui; exact într-o săptămână, postul de Preşedinte al Republicii Moldova devine vacant. Există Post şi post, după cum se vede – primul îndemnând la cumpătare, împăcare şi grijirea sufletului; cel din urmă stârnind patimi, competiţia sans merci între potenţialii candidaţi (unul a şi sărit, ca un cocoşel pe tigaia încinsă, să-i anunţe intenţiile de mărire!) şi puseuri de orgoliu. Peste calendarul ortodox se suprapun – a câta oară?! – agendele personale ale unor politicieni care nu vor întârzia să apară pe la slujbe (filmate & date pe post, că numai de televiziuni nu ducem lipsă!), să le adreseze fraţilor creştini cele mai sincere felicitări cu ocazia Sfintelor Sărbători, să „rupă pâinea” cu cei care o cresc, în sudoarea frunţii… Doar că altfel se măsoară timpul după hotărârea istorică a Curţii Constituţionale din 4 martie curent cu privire la alegerea Preşedintelui ţării (între paranteze fie spus, dacă în perioada 2000-2016 Republica Moldova a funcţionat în baza unei legislaţii neconstituţionale, să însemne oare că domnilor Vladimir Voronin şi Nicolae Timofti – despre interimarii Mihai Ghimpu şi Marian Lupu ce să mai vorbim?!... – li se va retrage titulatura de preşedinte, iar odată cu aceasta, logic, şi indemnizaţiile respective?!) – pentru unii, în orizontul de aşteptare a lunii mai, pentru alţii, mai înspre toamnă. Întrebarea este cine va asigura interimatul funcţiei, din 23 martie şi până la data alegerilor. Înainte să preia, după toate probabilităţile, speakerul PD, Andrian Candu, prerogativele înaltei funcţii, să aruncăm o ultimă privire asupra mandatului preşedintelui Nicolae Timofti.
Scos din mânecă în ultima clipă, fără să fie neapărat un as (nici măcar în domeniul său de activitate, jurisprudenţa), ales prin cumpărarea de voturi (adevărat, într-o proporţie mai mică în comparaţie cu votarea guvernului Pavel Filip), îmbrăţişând un mod de funcţionare la antipodul modelului Vladimir Voronin (şi el ales de Parlament, a doua oară cu voturile PPCD-ului & altor partide de opoziţie, dar deţinând toate pârghiile), ieşind foarte rar la rampă (noroc de purtătorul său de cuvânt, jurnalistul Vlad Ţurcanu, cel care a dat glas voinţei prezidenţiale), eclipsându-se mai cu seamă în momentele de criză (Pădurea Domnească, concesionarea aeroportului Chişinău, furtul miliardului din BEM etc.), o singură dată dând dovadă de caracter, atunci când refuză să-l nominalizeze pe Vladimir Plahotniuc la funcţia de premier, dar pliindu-se în mai puţin de 48 de ore „voinţei majorităţii parlamentare” odată cu desemnarea lui Pavel Filip (ce lapsus magistral a comis, atunci când ieşind în faţa jurnaliştilor a rostit numele lui… Filat, ca tot el primul să râdă), arătând a strigoi la ceremonia de primire a jurământului Guvernului Miezonoptic, şi rămas fără replică după decizia Curţii Constituţionale din 4 martie – mă întreb dacă nu cumva vom ajunge să-l regretăm după alegerea, de către „tot norodul”, a viitorului preşedinte. Căci, în cel de-al 25-lea an (nu ceas!) de statalitate, Republica Moldova are toate semnele nu doar de stat captiv, ci şi falit („Filat”, vorba lui Timofti), operă a unei clase politice total expirate & a unei societăţi civile în fază incipientă. Or, pe de-o parte, nici o figură „politică” nu mai e credibilă, în situaţia dată; pe de-altă parte, societatea încă nu a emanat o figură „civilă” în stare să se impună pe plan naţional. Nu-i mai puţin adevărat că, oricâtă adversitate ar exista între formaţiunile politice – de dreapta? de stânga? cine să le mai înţeleagă, după răscroirea fracţiunilor din actualul Parlament –, acestea vor găsi mai degrabă limbă comună în impunerea unui candidat al lor (sau al uneia dintre ele, în turul doi), ceea ce nu ştiu dacă se poate spune despre forţele democratice în formare, c-o fi PAS-ul Maiei Sandu, c-o fi DA-ul lui Andrei Năstase.
…şi n-am spus nimic de zecile (dacă nu chiar sutele!) de mii de moldoveni care l-au votat, în toamna lui 2014, pe preşedintele României – poate că anume alegerea lor este câştigătoare.
