Emilian Galaicu-Păun

„Banul iubeşte să fie numărat”, zice omul (mai cu seamă cel de-l are cu prisosinţă). Acum nişte ani, am cunoscut un librar care, ori de câte ori vânzările de carte scădeau dramatic, se apuca să numere banii din casă (mai punând şi de la el, la nevoie!), iar odată numărătoarea încheiată îşi făceau apariţia şi primii cumpărători.

În ziua în care Sergiu Cioclea a fost propus pentru postul de guvernator al Băncii Naţionale, îi spuneam eseistului Eugen Lungu că, dacă ar afla de această nominalizare, regretatul nostru prieten, poetul Eugen Cioclea (1948 - 2013) – boemul prin excelenţă, ce şi-a sfârşit zilele într-o sărăcie lucie! – s-ar scula din morţi, doar ca să-şi vadă nepotul „parizian” punându-şi semnătura pe noile emisii de bancnote moldoveneşti. (Între paranteze fie spus, însuşi poetul a apucat să-şi pună semnătura, în cei 65 de ani de viaţă, dintre care doar 25 de viaţă literară „la vedere”, pe trei cărţi de versuri – să fi fost doar Numitorul comun, din 1988, şi tot era de-ajuns ca să-i asigure un loc de cinste în istoria literelor române.) În replică, distinsul critic mi-a povestit o istorie auzită de la Nicolae Esinencu, alt stâlp de nădejde al boemei autohtone, păţanie ce s-ar fi petrecut prin anii ’70-’80, pe când toată lumea noastră literară bea cu Cioclea, dar nimeni, dar absolut nimeni nu-l publica. Ei bine, după un chef până hăt după miezul nopţii, Esinencu îl cară pe Cioclea la el acasă, nu înainte de a-i da şi bani de tren (10 ruble, renumitul червонец sovietic), preţul biletului până la Moscova, unde locuia pe atunci prietenul nostru. Nu mare i-a fost mirarea lui Esinencu a doua zi dimineaţa, când l-a găsit pe Cioclea dormind dus cu cămaşa îmbrăcată pe dos, având în buzunarul de la piept 10 ruble (ca şi cum chiar cel care i le-a dat ar fi venit noaptea să i le fure!). O fi fost, poate, reflexul omului care în tinereţe a tot dormit prin gări, dar şi premoniţia – dacă e să ne luăm după ce se spune în popor despre îmbrăcarea hainei pe dos – că toată viaţa va fi bătut, şi de străini, şi de ai săi!

Toate aceste reflecţii mi-au venit pornind de la gestul unei tinere taxatoare de troleibuz – să fi avut vreo 20 de ani, cel mai degrabă petrecuţi la ţară; în tot cazul, era evident mai tânără decât statul nostru! – care, trebuind să-mi restituie restul din 20 de lei şi văzându-mă mai îngăduitor, se porni să numere cu voce tare („una, doi, trei…”) bancnote de 1 lei, care mai de care mai slinoasă, poticnindu-se brusc înainte să ajungă la zece şi reluând numărătoarea de la „una, doi, trei…”. Ca un făcut, se poticni din nou, iar şi iar. Văzând cum mă uit fix la buzele ei mişcându-se ca nişte degete ce socotesc banii, fata nu se pierdu cu firea şi trecu la limba rusă: «один, два, три…». Şi aşa, cei 18 lei restanţi fură număraţi din prima, ca şi cum abia urmând logica alfabetului chirilic cifrele au răzbătut la capăt, de unde se rătăciseră în câteva rânduri prin alfabetul latin. Am rămas bouche beé – pe-o clipă mi-am imaginat-o numărând miliardul furat, în bancnote de 1$...

De bună seamă, în ce limbă se lasă număraţi banii moldovenilor? Că de câştigat, se ştie – fie «один, два, три…» (ruble), fie „one, two, three…” sau „un, dos, tres” sau „um, dois, três” sau „eins, zwei, drei” sau „un, deux, trois” (euro).

De luni, am intrat în prima săptămână a Postului Paştelui; exact într-o săptămână, postul de Preşedinte al Republicii Moldova devine vacant. Există Post şi post, după cum se vede – primul îndemnând la cumpătare, împăcare şi grijirea sufletului; cel din urmă stârnind patimi, competiţia sans merci între potenţialii candidaţi (unul a şi sărit, ca un cocoşel pe tigaia încinsă, să-i anunţe intenţiile de mărire!) şi puseuri de orgoliu. Peste calendarul ortodox se suprapun – a câta oară?! – agendele personale ale unor politicieni care nu vor întârzia să apară pe la slujbe (filmate & date pe post, că numai de televiziuni nu ducem lipsă!), să le adreseze fraţilor creştini cele mai sincere felicitări cu ocazia Sfintelor Sărbători, să „rupă pâinea” cu cei care o cresc, în sudoarea frunţii… Doar că altfel se măsoară timpul după hotărârea istorică a Curţii Constituţionale din 4 martie curent cu privire la alegerea Preşedintelui ţării (între paranteze fie spus, dacă în perioada 2000-2016 Republica Moldova a funcţionat în baza unei legislaţii neconstituţionale, să însemne oare că domnilor Vladimir Voronin şi Nicolae Timofti – despre interimarii Mihai Ghimpu şi Marian Lupu ce să mai vorbim?!... – li se va retrage titulatura de preşedinte, iar odată cu aceasta, logic, şi indemnizaţiile respective?!) – pentru unii, în orizontul de aşteptare a lunii mai, pentru alţii, mai înspre toamnă. Întrebarea este cine va asigura interimatul funcţiei, din 23 martie şi până la data alegerilor. Înainte să preia, după toate probabilităţile, speakerul PD, Andrian Candu, prerogativele înaltei funcţii, să aruncăm o ultimă privire asupra mandatului preşedintelui Nicolae Timofti.

Scos din mânecă în ultima clipă, fără să fie neapărat un as (nici măcar în domeniul său de activitate, jurisprudenţa), ales prin cumpărarea de voturi (adevărat, într-o proporţie mai mică în comparaţie cu votarea guvernului Pavel Filip), îmbrăţişând un mod de funcţionare la antipodul modelului Vladimir Voronin (şi el ales de Parlament, a doua oară cu voturile PPCD-ului & altor partide de opoziţie, dar deţinând toate pârghiile), ieşind foarte rar la rampă (noroc de purtătorul său de cuvânt, jurnalistul Vlad Ţurcanu, cel care a dat glas voinţei prezidenţiale), eclipsându-se mai cu seamă în momentele de criză (Pădurea Domnească, concesionarea aeroportului Chişinău, furtul miliardului din BEM etc.), o singură dată dând dovadă de caracter, atunci când refuză să-l nominalizeze pe Vladimir Plahotniuc la funcţia de premier, dar pliindu-se în mai puţin de 48 de ore „voinţei majorităţii parlamentare” odată cu desemnarea lui Pavel Filip (ce lapsus magistral a comis, atunci când ieşind în faţa jurnaliştilor a rostit numele lui… Filat, ca tot el primul să râdă), arătând a strigoi la ceremonia de primire a jurământului Guvernului Miezonoptic, şi rămas fără replică după decizia Curţii Constituţionale din 4 martie – mă întreb dacă nu cumva vom ajunge să-l regretăm după alegerea, de către „tot norodul”, a viitorului preşedinte. Căci, în cel de-al 25-lea an (nu ceas!) de statalitate, Republica Moldova are toate semnele nu doar de stat captiv, ci şi falit („Filat”, vorba lui Timofti), operă a unei clase politice total expirate & a unei societăţi civile în fază incipientă. Or, pe de-o parte, nici o figură „politică” nu mai e credibilă, în situaţia dată; pe de-altă parte, societatea încă nu a emanat o figură „civilă” în stare să se impună pe plan naţional. Nu-i mai puţin adevărat că, oricâtă adversitate ar exista între formaţiunile politice – de dreapta? de stânga? cine să le mai înţeleagă, după răscroirea fracţiunilor din actualul Parlament –, acestea vor găsi mai degrabă limbă comună în impunerea unui candidat al lor (sau al uneia dintre ele, în turul doi), ceea ce nu ştiu dacă se poate spune despre forţele democratice în formare, c-o fi PAS-ul Maiei Sandu, c-o fi DA-ul lui Andrei Năstase.

…şi n-am spus nimic de zecile (dacă nu chiar sutele!) de mii de moldoveni care l-au votat, în toamna lui 2014, pe preşedintele României – poate că anume alegerea lor este câştigătoare.