Emilian Galaicu-Păun

„Zilele Matei Vişniec la Chişinău (25 – 28 martie 2016)” au trecut ca o clipă, ceea ce nu se poate spune şi despre Gala Premiilor UNITEM-2016, momentul culminant al „Zilelor…”, care a durat vreo cinci ore! Nu-i nevoie să fii Albert Einstein ca să-ţi dai seama de relativitatea timpului, pe pielea proprie, cum ar veni, şi cu asta trecem în alineatul doi.

Bine, mamă, dar ăştia povestesc în actu’ doi ce se-ntâmplă-n actu’-ntâi! – sună un titlu de Matei Vişniec; nu mă voi prinde însă să-l concurez pe autorul parizian, născut la Rădăuţi pe 29 ianuarie 1956 (într-o zi cu Anton Cehov, de unde probabil şi ideea genericului „Zilelor…”, „De la Cehov la Vişniec”), relatând cele întâmplate pe parcursul a patru zile în care am avut de toate: lecturi publice, sesiuni de autografe, spectacole în premieră, întâlniri cu studenţii de la USM şi AMTAP, dar şi (în afara programului) cu liceenii de la Spiru Haret, nu în ultimul rând o scrută întrevedere cu Ministrul Culturii, dna Monica Babuc, în cadrul căreia s-a avansat ideea unui „salt calitativ” – de la „Zilele Matei Vişniec la Chişinău” la o „Bienală Matei Vişniec la Chişinău”, în orizontul lui 2017 – 2018, să zicem. Cum autorul Istoriei comunismului povestită pentru bolnavi mintali & al altor vreo 60-70 de piese este jucat în peste 30 de ţări, festivalul n-ar duce lipsă de participanţi de primă mână de pe toate meridianele – modelul Bienalei Eugène Ionesco, care s-a impus în lumea teatrală de pretutindeni, este numai bun de urmat!

În cuvântul său de mulţumire, la acordarea Premiului de Excelenţă al UNITEM, M. Vişniec s-a mirat (plăcut, a ţinut să precizeze; eu unul cred că s-a şi amuzat copios, dar despre asta s-ar putea să aflăm dintr-o viitoare piesă) de faptul că bună parte a celor care înmânau premiile erau oameni politici, dintre care unii de la guvernare, alţii din opoziţie, alţii din partidele (pe moment) extraparlamentare etc. „De neimaginat ca în Franţa sau în oricare ţară occidentală politicienii să fie invitaţi la o astfel de gală pentru a înmâna, tocmai ei, premiile; or, faptul că un asemenea gest de bunăvoinţă din partea oamenilor de teatru se întâmplă de ziua lor profesională (sărbătorită pe 27 martie) la Chişinău ar trebui s-i responsabilizeze pe oamenii politici – exemplul Franţei, unde industria culturală aduce la buget mai mulţi bani decât industria automobilului, este edificator în acest sens.” De bună seamă, după ce au tot fost pomeniţi („nu ne luaţi pâinea de la gură, actori ai scene politice!...”, cam aşa suna refrenul), Iurie Leancă, Igor Dodon (în lipsa acestuia, a urcat pe scenă Ion Ceban), Renato Usatâi, Marian Lupu (şi el absent, noroc de Dna Monica Babuc, care a fost la înălţime!), Dorin Chirtoacă (reprezentat printr-o vicepreşedintă a PL-ului) ş.a., au înghiţit reproşurile, mai voalate sau mai directe (memorabil, gestul unui actor bălţean care l-a invitat pe primarul de Bălţi, Renato Usatâi, să facă cel puţin o vizită de lucru la Teatrul municipal „Vasile Alecsandri” înainte de a propune organizarea Galei UNITEM-2017 în urbea pe care o conduce), şi s-au dat, majoritatea, în spectacol; noroc că adevăraţii actori au avut şi ei un cuvânt de spus, şi l-au rostit cu demnitate!

Angajare de clovn a fost spectacolul cu care au debutat „Zilele Matei Vişniec la Chişinău” şi tot Angajare de clovn avea să încheie, pe post de câştigător al trofeului „Spectacolul anului”, Gala UNITEM-2016; eu însă mă gândesc şi la angajarea de principiu a Ministerului Culturii în vederea unui Festival Internaţional Bienala Matei Vişniec la Chişinău – de ce nu, chiar în ultima săptămână a lui martie 2018, ocazie cu care am sărbători şi Ziua Mondială a Teatrului, şi Marea Unire din 1918! Cine ştie, poate în graniţele fireşti ale ţării…

„Banul iubeşte să fie numărat”, zice omul (mai cu seamă cel de-l are cu prisosinţă). Acum nişte ani, am cunoscut un librar care, ori de câte ori vânzările de carte scădeau dramatic, se apuca să numere banii din casă (mai punând şi de la el, la nevoie!), iar odată numărătoarea încheiată îşi făceau apariţia şi primii cumpărători.

În ziua în care Sergiu Cioclea a fost propus pentru postul de guvernator al Băncii Naţionale, îi spuneam eseistului Eugen Lungu că, dacă ar afla de această nominalizare, regretatul nostru prieten, poetul Eugen Cioclea (1948 - 2013) – boemul prin excelenţă, ce şi-a sfârşit zilele într-o sărăcie lucie! – s-ar scula din morţi, doar ca să-şi vadă nepotul „parizian” punându-şi semnătura pe noile emisii de bancnote moldoveneşti. (Între paranteze fie spus, însuşi poetul a apucat să-şi pună semnătura, în cei 65 de ani de viaţă, dintre care doar 25 de viaţă literară „la vedere”, pe trei cărţi de versuri – să fi fost doar Numitorul comun, din 1988, şi tot era de-ajuns ca să-i asigure un loc de cinste în istoria literelor române.) În replică, distinsul critic mi-a povestit o istorie auzită de la Nicolae Esinencu, alt stâlp de nădejde al boemei autohtone, păţanie ce s-ar fi petrecut prin anii ’70-’80, pe când toată lumea noastră literară bea cu Cioclea, dar nimeni, dar absolut nimeni nu-l publica. Ei bine, după un chef până hăt după miezul nopţii, Esinencu îl cară pe Cioclea la el acasă, nu înainte de a-i da şi bani de tren (10 ruble, renumitul червонец sovietic), preţul biletului până la Moscova, unde locuia pe atunci prietenul nostru. Nu mare i-a fost mirarea lui Esinencu a doua zi dimineaţa, când l-a găsit pe Cioclea dormind dus cu cămaşa îmbrăcată pe dos, având în buzunarul de la piept 10 ruble (ca şi cum chiar cel care i le-a dat ar fi venit noaptea să i le fure!). O fi fost, poate, reflexul omului care în tinereţe a tot dormit prin gări, dar şi premoniţia – dacă e să ne luăm după ce se spune în popor despre îmbrăcarea hainei pe dos – că toată viaţa va fi bătut, şi de străini, şi de ai săi!

Toate aceste reflecţii mi-au venit pornind de la gestul unei tinere taxatoare de troleibuz – să fi avut vreo 20 de ani, cel mai degrabă petrecuţi la ţară; în tot cazul, era evident mai tânără decât statul nostru! – care, trebuind să-mi restituie restul din 20 de lei şi văzându-mă mai îngăduitor, se porni să numere cu voce tare („una, doi, trei…”) bancnote de 1 lei, care mai de care mai slinoasă, poticnindu-se brusc înainte să ajungă la zece şi reluând numărătoarea de la „una, doi, trei…”. Ca un făcut, se poticni din nou, iar şi iar. Văzând cum mă uit fix la buzele ei mişcându-se ca nişte degete ce socotesc banii, fata nu se pierdu cu firea şi trecu la limba rusă: «один, два, три…». Şi aşa, cei 18 lei restanţi fură număraţi din prima, ca şi cum abia urmând logica alfabetului chirilic cifrele au răzbătut la capăt, de unde se rătăciseră în câteva rânduri prin alfabetul latin. Am rămas bouche beé – pe-o clipă mi-am imaginat-o numărând miliardul furat, în bancnote de 1$...

De bună seamă, în ce limbă se lasă număraţi banii moldovenilor? Că de câştigat, se ştie – fie «один, два, три…» (ruble), fie „one, two, three…” sau „un, dos, tres” sau „um, dois, três” sau „eins, zwei, drei” sau „un, deux, trois” (euro).