Emilian Galaicu-Păun

Din geamul la care lucrez acasă se vede, dacă întorc capul spre stânga, gunoiştea – una la mai multe case „de tip hruşciovist”, din sectorul Râşcana –, care, în condiţiile noastre, nu-i doar un loc de depozitare a resturilor menajere, ci şi un loc de întâlnire al oamenilor pe care societatea i-a aruncat peste bord. În toţi aceşti ani, am urmărit scene desprinse parcă dintr-un fim de groază, şi mai puţin scene comice, căci de bună seamă locul nu te predispune la distracţie.

Dintre toate, una avea să mă marcheze cu asupra de măsură – se întâmpla în 18 sau 19 ianuarie 2009 (ţin minte data, căci aflasem deja de moartea lui Grigore Vieru, la spital, după cumplitul accident) pe un timp mohorât (ceaţă, lapoviţă), când n-ai ieşi din casă nici după pâine. Cineva însă trăia în stradă, şi nu doar trăia, ci şi – cum se va dovedi până la sfârşitul acestei fraze, pe care oricât aş lungi-o, finalul este acelaşi! – are să moară în stradă. N-am înţeles dintr-odată ce-i cu acea vânzoleală neaşteptată din preajma gunoiştii, abia când poliţiştii au înconjurat locul cu benzi fosforescente (între timp, apăruse şi o echipă de medici), m-am prins că tocmai a avut loc o moarte de om. Una cum se întâmplă cu zecile şi sutele, anonimă – şi fără lumânare. Graţie celui de-al şaselea simţ, care le-o fi dat de ştire că unul de-al lor tocmai s-a prăpădit, la oarece distanţă dădeau târcoale nişte boschetari sperioşi, gata oricând să şteargă putina ca să nu-i ia la întrebări oamenii legii. În cele din urmă, s-a găsit un creştin de prin casele învecinate care să aprindă o lumânare. După care, cadavrul necunoscutului a fost ridicat şi dus.

Dus ar fi rămas, dacă peste 2 zile, pe când Televiziunea Naţională transmitea în direct funeraliile poetului Grigore Vieru, n-aş fi desluşit, pe lângă muzica de alămuri ce se revărsa de pe micile ecrane ale mai tuturor vecinilor, nişte voci abia perceptibile de… bocitoare! Exact pe locul unde a fost găsit corpul neînsufleţit al bărbatului, trei femei aşternuseră nişte şervete, pe ele aşezaseră nişte colaci în care înfipseseră câte-o lumânare – şi era o zloată la Chişinău de nu s-a mai văzut! Toată ţara îl petrecea pe ultimul drum pe „cel mai iubit fiu al Basarabiei”, iar trei femei îmbrăcate modest îşi vedeau de mortul lor – între timp, răsăriseră ca din senin câţiva boschetari din zonă, puţinele pomeni revenindu-le cu drept cuvânt –, fără să le pese de ce se întâmplă în „lumea mare”, căreia oricum nu aparţineau. Două lumi paralele – una, în plină desfăşurare pe ecranele televizoarelor şi alta, strânsă în perimetrul unei gunoişte de cartier vizibile de la geam – se suprapuneau pe o clipă, în moarte, doar pentru a-şi marca mai abitir diferenţa, în ale vieţii.

Am revăzut scena în faţa ochilor (minţii!) chiar zilele acestea, când ieşind să duc gunoiul, pe locul unde de regulă lumea lasă fie haine vechi, fie obiecte de uz personal ce-ar mai putea să-i prindă bine vreunui sărman, am dat – n-o să vă vină să credeţi! – peste un sutien nu prea mare şi mai multe perechi de chiloţi de damă (cu dantele!), probabil purtaţi, în mod cert însă spălaţi, totul aşternut cu grijă pe o muşama albă şi ea curăţică. „Gunoiştea şi-a pus dessous chics!”, am zâmbit cu gura până la urechi într-o primă fază, după care m-am gândit că cineva nu doar că o să-i poarte cu plăcere, ci şi – ierte-mi-se limbajul publicitar de doi bani! – chiar se va simţi sexy! (N-am mers mai departe cu imaginaţia…)

Acum stau şi mă întreb, de ce faptul că nişte bieţi oameni se hrănesc de la gunoi cu resturile de la mesele altora nu mă mai emoţionează demult, pe când posibilitatea ca cineva să-şi pună un chilot străin – unul spălat! – de la gunoişte m-a făcut brusc să văd întreaga mizerie a lumii contemporane, la fel cum în-Nobel-atul T.S. Eliot vedea „frica într-un pumn de ţărână”?!...

Câţi, dintre cei care au citit titlul, s-au gândit la Mircea Cărtărescu?

Probabil, mulţi.

Şi nu doar fiindcă, pe 1 iunie, scriitorul român cel mai cotat pe piaţa pariurilor literare tocmai împlineşte 60 de ani – şi când zic împlineşte, mă refer mai cu seamă la toate câte constituie efectiv această împlinire nu atât de ordin strict biografic, cât al unei „t-existenţe” aparte: volume de poezie, proză, eseuri, articole publicistice, studii docte, cărţi pentru copii, romane etc. etc.

Purtător de noroc, numele Mircea în literele române, de-ar fi să aduc aminte de Mircea Eliade, Mircea Horia Simionescu, Mircea Ivănescu, Mircea Dinescu, Mircea Nedelciu. Cap de serie, fiecare, al unei promoţii/generaţii, la un moment dat nici nu mai era nevoie să se precizeze despre cine ar fi vorbă – Eliade în anii ’30, Ivănescu în ’60, Dinescu în ’70, Nedelciu în ’80, şi de cel puţin două decenii Cărtărescu. Un fel de bornă kilometrică, per deceniu, doar că ultimul tot ţine, ca şi cum s-ar fi transformat, pe neprins de veste, într-o milă marină. Nici un alt scriitor român contemporan nu dă senzaţia de vastitate oceanică – poate chiar cosmogonică! – asemenea lui Cărtărescu, de unde şi dificultatea de a-l fixa într-o formulă (deşi tentativele n-au lipsit, şi nici nu par să se fi epuizat). Şi revista Vatra încearcă să-l „pună-n relief”, într-un număr (1-2/ 2016) consacrat in extenso (pp. 35-144), numeroase semnături prestigioase schiţându-i „portretul interior”, de la decanii Ion Pop, Cornel Ungureanu, Vladimir Tismăneanu la mult mai tinerii Mihaela Ursa sau Radu Vancu, fără a-i uita pe criticii „de direcţie” Al. Cistelecan, Ştefan Borbely sau basarabeanul Nicolae Leahu.

De citat însă, voi cita chiar din Mircea (ne spunem pe nume de ani de zile, omul fiind la fel de generos pe cât e scriitorul înzestrat cu harul comunicării), mai exact din interviul acordat lui Iulian Boldea, spre luare-aminte:

„…visul e pentru mine o parte a realităţii, care e ea însăşi un vis. Realitatea noastră cotidiană e o construcţie extrem de complexă a minţii, şi nu un dar simplu şi firesc. Eu le primesc, vis şi realitate, pe amândouă deodată, laolaltă cu multe altele: amintirile străvechi, halucinaţiile, marginea de neînţeles şi miracolul lumii, emoţiile şi tulburarea interioară, puterea de a imagina lumi noi şi coerente. Toate acestea sunt reale, şi lucrez cu ele de când scriu literatură. Eu nu sunt un oniric, după cum nu sunt nici un postmodern. Oniricii izolează visul de realitatea ternă şi banală, «burgheză», ceea ce le îngustează domeniul. Kafka m-a învăţat să nu fac asta, căci la el cenuşiul burghez e însuşi izvorul miracolului. Pentru postmodern, pe de altă parte, totul fiind vis şi iluzie, literatura le reduce la un joc gratuit şi sofisticat. Dar literatura mea nu e aşa. Eu cred în realitate, cred că ea spune ceva despre mine şi despre om, în general. Cred că literatura e o formă de cunoaştere la fel de bună ca matematica, ştiinţa, filozofia, teologia, desfrânarea sau asceza. Scriind, încerc să-nţeleg animalul în pielea căruia trăiesc, spiritul în mintea căruia gândesc: pe mine însumi.

Concret, textele mele apar dintr-o tensiune interioară fără formă, încep să acumuleze în registru «realist», glisează uşor în improbabil şi neobişnuit ca o stofă care face ape, iar apoi această stranietate devine baza pentru transformări topologice: spre imposibil şi absurd, spre magie şi hipnotic sau din nou spre realismul tern de la-nceput. Dar asta fiindcă-n mintea mea totul e real. Nu scriu cu un plan iniţial şi nu-mi propun să fiu realist, suprarealist, oniric, postmodern sau altfel. Am încredere doar în mintea mea: ea ştie mai bine decât mine. Orice pagină a mea poate continua oricum. Dar nu întâmplător, ci după necesităţile, prea adânci ca să le pot eu înţelege, ale textului pe care-l scriu. Doar el ajunge, treptat, să se-nţeleagă pe sine.”