Linkuri accesibilitate

Emilian Galaicu-Păun

Încă din timpul vieţii lui Eminescu, Titu Maiorescu, mentorul Junimii, clădea deja – uneori, în dezacord cu poetul însuşi (mă refer la ediţia volumul Poezii, scoasă în decembrie 1883, fiind datată însă cu 1884, volum repudiat de autorul Luceafărului) – un adevărat cult. Moartea geniului, în 15 iunie ’89, într-un spital de alienaţi mintali, n-a făcut decât să-l proiecteze în legendă, şi astfel Mitul Poetului Naţional lua fiinţă. După, istoricii literari i-au „ajustat” şi data naşterii sale, potrivind-o pentru miez de iarnă & de secol, în 15 ianuarie 1850, de unde eminescologii vorbesc într-un glas de 20 decembrie 1849 drept cea mai probabilă zi de venire pe lume (pornind de la inscripţia făcută de căminarul Gheorghe Eminovici, manu propria, pe o foiţă de Biblie: „Astăzi, 20 dechembrie, s-au născut fiul nostru Mihai”). În ultimul deceniu al secolului XIX, Eminescu a devenit figura centrală, dacă nu chiar Pantocratorul Panteonului cultural românesc, iar de-atunci încoace calificativele, care mai de care mai absolutiste n-au lipsit: „poetul nepereche”, „Luceafărul poeziei noastre”, dar şi „omul deplin al culturii româneşti” etc., etc.

Ca orice cult, Eminescu a generat şi o operă „patristică” pe măsură – şi astfel primii noştri eminescologi cu acte în regulă (E. Lovinescu, G. Călinescu) au devenit adevăraţi Părinţi ai Bisericii, după care eminescologia s-a laicizat, ba chiar – prin pana lui I. Negoiţescu, autorul studiului Poezia lui Eminescu – a luat oarece distanţă faţă de interpretarea canonică a moştenirii eminesciene. De-atunci încoace, numeroase studii, în ţară şi în străinătate, i-au întors pe toate părţile viaţa şi opera, iar subiectul este departe de a se fi epuizat. Oare ce-i face pe cercetătorii de azi, consacraţi şi novici, să se aventureze într-un demers critic adeseori mai vertiginos decât un montagne russe?!

N-a rezistat ispitei nici bonomul critic de la România literară, Alex Ştefănescu, şi el autor al unei monumentale Istorii a literaturii române contemporane. 1941-2000, care – dacă e să-l credem pe Şerban Axinte, „câştigă teren odată cu trecerea timpului, în faţa celei semnate de Nicolae Manolescu”. Într-un ritm alert (omul este sprinten la minte!), Alex Ştefănescu scoate câteva broşuri de genul, Eminescu, poem cu poem. Luceafărul (88 p.) sau Eminescu, poem cu poem. Călin (file de poveste) (72 p.) ş.a., toate la Editura Alfa, 2015. O convertire tardivă, la drept cuvânt, pe cât de salutabilă, pe atât de… amendată: „Din capul locului, aş vrea să mărturisesc că nu am râs de multă vreme aşa cu poftă. Alex Ştefănescu ne povesteşte poeziile lui Eminescu şi le comentează plin de entuziasm, ca şi cum le-ar vedea acum pentru prima oară. (…) Una e să scrii pe un ton mai relaxat despre unele opere canonice, şi alta e să propui interpretări prin relaţionare cu tot felul de aspecte ale lumii de azi. Alex Ştefănescu îmi lasă impresia unui entertainer literar preocupat să-i mărească poetului nostru naţional valoarea de box office. Din acest motiv recurge la tot felul de comparaţii năstruşnice: «În cele mai îndrăzneţe cărţi erotice din vremea noastră nu există atâta erotism cât în acest vers. Poate să-şi încrucişeze Sharon Stone picioarele de o sută de ori, stângul peste dreptul şi dreptul peste stângul, tot nu va egala puterea de seducţie a acestei combinaţii de nouă cuvinte româneşti: De a vârstei ei căldură fragii sânului se coc» sau «Scena întâlnirii este melodramatică, asemenea întâlnirilor dintre părinţi şi copii care stau despărţiţi multă vreme, prezentate direct la emisiuni TV de mare succes în întreaga lume (aşa cum a fost la noi emisiunea Surprize, surprize)» (…)

Nu pot să nu mă mir cât de puerile sunt asemenea interpretări. Prin comentariile sale, Alex Ştefănescu îl reduce mult pe Eminescu. Acestuia îi scapă tocmai esenţialul. Nu face nici o referire la mitologia internă a creaţiei eminesciene, nici la limbajul poetic (în afara unor exclamaţii ghiduşe). (…) Prin acest gen de comentarii, Alex Ştefănescu îl trimite pe Eminescu în derizoriu” (Şerban Axinte, „Cum te poţi rata ca eminescolog”, în Observator cultural, nr. 824, din 26 mai – 1 iunie 2016).

Am citat in extenso din cronica lui Şerban Axinte fiindcă discursuri „critice” de genul celui al lui Alex Ştefănescu vor tot răsuna, în zilele care urmează. Ce-ar fi însă să lăsăm tonul encomiastic în seama sacerdoţilor, şi să ciulim ureche la vocile lucide ce „vorbesc” o eminesciană la zi?!

Din geamul la care lucrez acasă se vede, dacă întorc capul spre stânga, gunoiştea – una la mai multe case „de tip hruşciovist”, din sectorul Râşcana –, care, în condiţiile noastre, nu-i doar un loc de depozitare a resturilor menajere, ci şi un loc de întâlnire al oamenilor pe care societatea i-a aruncat peste bord. În toţi aceşti ani, am urmărit scene desprinse parcă dintr-un fim de groază, şi mai puţin scene comice, căci de bună seamă locul nu te predispune la distracţie.

Dintre toate, una avea să mă marcheze cu asupra de măsură – se întâmpla în 18 sau 19 ianuarie 2009 (ţin minte data, căci aflasem deja de moartea lui Grigore Vieru, la spital, după cumplitul accident) pe un timp mohorât (ceaţă, lapoviţă), când n-ai ieşi din casă nici după pâine. Cineva însă trăia în stradă, şi nu doar trăia, ci şi – cum se va dovedi până la sfârşitul acestei fraze, pe care oricât aş lungi-o, finalul este acelaşi! – are să moară în stradă. N-am înţeles dintr-odată ce-i cu acea vânzoleală neaşteptată din preajma gunoiştii, abia când poliţiştii au înconjurat locul cu benzi fosforescente (între timp, apăruse şi o echipă de medici), m-am prins că tocmai a avut loc o moarte de om. Una cum se întâmplă cu zecile şi sutele, anonimă – şi fără lumânare. Graţie celui de-al şaselea simţ, care le-o fi dat de ştire că unul de-al lor tocmai s-a prăpădit, la oarece distanţă dădeau târcoale nişte boschetari sperioşi, gata oricând să şteargă putina ca să nu-i ia la întrebări oamenii legii. În cele din urmă, s-a găsit un creştin de prin casele învecinate care să aprindă o lumânare. După care, cadavrul necunoscutului a fost ridicat şi dus.

Dus ar fi rămas, dacă peste 2 zile, pe când Televiziunea Naţională transmitea în direct funeraliile poetului Grigore Vieru, n-aş fi desluşit, pe lângă muzica de alămuri ce se revărsa de pe micile ecrane ale mai tuturor vecinilor, nişte voci abia perceptibile de… bocitoare! Exact pe locul unde a fost găsit corpul neînsufleţit al bărbatului, trei femei aşternuseră nişte şervete, pe ele aşezaseră nişte colaci în care înfipseseră câte-o lumânare – şi era o zloată la Chişinău de nu s-a mai văzut! Toată ţara îl petrecea pe ultimul drum pe „cel mai iubit fiu al Basarabiei”, iar trei femei îmbrăcate modest îşi vedeau de mortul lor – între timp, răsăriseră ca din senin câţiva boschetari din zonă, puţinele pomeni revenindu-le cu drept cuvânt –, fără să le pese de ce se întâmplă în „lumea mare”, căreia oricum nu aparţineau. Două lumi paralele – una, în plină desfăşurare pe ecranele televizoarelor şi alta, strânsă în perimetrul unei gunoişte de cartier vizibile de la geam – se suprapuneau pe o clipă, în moarte, doar pentru a-şi marca mai abitir diferenţa, în ale vieţii.

Am revăzut scena în faţa ochilor (minţii!) chiar zilele acestea, când ieşind să duc gunoiul, pe locul unde de regulă lumea lasă fie haine vechi, fie obiecte de uz personal ce-ar mai putea să-i prindă bine vreunui sărman, am dat – n-o să vă vină să credeţi! – peste un sutien nu prea mare şi mai multe perechi de chiloţi de damă (cu dantele!), probabil purtaţi, în mod cert însă spălaţi, totul aşternut cu grijă pe o muşama albă şi ea curăţică. „Gunoiştea şi-a pus dessous chics!”, am zâmbit cu gura până la urechi într-o primă fază, după care m-am gândit că cineva nu doar că o să-i poarte cu plăcere, ci şi – ierte-mi-se limbajul publicitar de doi bani! – chiar se va simţi sexy! (N-am mers mai departe cu imaginaţia…)

Acum stau şi mă întreb, de ce faptul că nişte bieţi oameni se hrănesc de la gunoi cu resturile de la mesele altora nu mă mai emoţionează demult, pe când posibilitatea ca cineva să-şi pună un chilot străin – unul spălat! – de la gunoişte m-a făcut brusc să văd întreaga mizerie a lumii contemporane, la fel cum în-Nobel-atul T.S. Eliot vedea „frica într-un pumn de ţărână”?!...

Încarcă mai mult

Emilian GALAICU-PĂUN (n. 1964 în satul Unchiteşti, Floreşti, din Republica Moldova).

Redactor-şef al Editurii Cartier; din 2005, autor-prezentator al emisiunii Cartea la pachet de la Radio Europa Liberă; redactor pentru Basarabia al revistei „Vatra“ (Târgu Mureş).

Cărţi publicate:

(POEZIE) Lumina proprie, 1986; Abece-Dor, 1989; Levitaţii deasupra hăului, 1991; Cel bătut îl duce pe Cel nebătut, 1994; Yin Time, 1999 (trad. germană de Hellmut Seiler, Pop-Verlag, 2007); Gestuar, 2002; Yin Time (neantologie), 2004; Arme grăitoare, 2009; A-Z.best, antologie, 2012; Arme grăitoare, ediţie ne varietur, 2015; A(II)Rh+eu / Apa.3D, 2019;

(ROMAN) Gesturi (Trilogia nimicului), 1996; Ţesut viu. 10 x 10, 2011 (trad. engleză de Alistair Ian Blyth, Living Tissue. 10 x 10, Dalkey Archive Press, SUA, 2019);

(ESEU) Poezia de după poezie, 1999; Cărţile pe care le-am citit, cărţile care m-au scris, 2020;

(TRADUCERI) Jean-Michel Gaillard, Anthony Rowley, Istoria continentului european, 2001; Robert Muchembled, Oistorie a diavolului, 2002;Mario Turchetti, Tirania şi tiranicidul, 2003; Michel Pastoureau, O istorie simbolică a Evului Mediu occidental, 2004; Michel Pastoureau, Albastru. Istoria unei culori, 2006; Michel Pastoureau, Ursul. Istoria unui rege decăzut, 2007; Roland Barthes, Jurnal de doliu, 2009; Edward Lear, Scrippius Pip, 2011; Michel Pastoureau, Negru. Istoria unei culori, 2012.

Prezent în numeroase antologii din ţară şi din străinătate.

Opiniile autorului nu reflectă, neapărat, poziția Europei Libere.

XS
SM
MD
LG