Emilian Galaicu-Păun

„La fotbal şi la literatură toată lumea se pricepe”, am auzit de atâtea ori această vorbă, încât mai s-o cred şi eu. Recunosc însă că nu mă pricep la fotbal, astfel că atunci când mă uit la Euro 2016, ciulesc urechea şi la comentariile specialiştilor. Probabil că nici la literatură nu-s chiar priceput, de vreme ce trag cu ochiul şi la textele critice, şi la dezbaterile de idei din presa de specialitate. În plus, ori de câte ori încep un proiect nou, mă încearcă fiori de debutant – vorba vine: am… Trakl!

Textul de faţă nu face decât să confirme, odată în plus, această nepricepere – am privit, cu ochi mari (cât poarta goală!) de admiraţie jocul câtorva echipe „mici”, dintre care unele tocmai îşi făceau debutul la un campionat european. Nepriceput cum sunt, am aplaudat de două ori echipa Islandei, care a făcut un egal cu temuta Portugalie, şi un alt egal cu Ungaria (care a alergat mult înainte să egaleze, în ultimele minute ale meciului). Nu mai puţin ambiţioasă s-a dovedit şi echipa Albaniei, învinsă de Elveţia la limită, după eliminarea unui jucător în minutul 36, apoi de Franţa în minutele de prelungire ale meciului, după ce a jucat de la egal la egal două reprize, şi care în cele din urmă a bătut naţionala României cu 1 : 0. Ce să mai vorbim despre naţionala Ţării Galilor, ieşită învingătoare într-o grupă cu Anglia, Slovacia şi Rusia?!

Trecând pe celălalt teren, al literelor, mi-am amintit că aşa micuţă cum este (cca 300.000 de locuitori), naţiunea islandeză a dat lumii un laureat Nobel, în 1955, pe Halldor Laxness, autor al romanului Sub gheţar (pe care l-am şi prezentat la „Carte la pachet” pe 1 septembrie 2014). Ceva mai mare, Albania se face cunoscută în primul rând graţie lui Ismail Kadare (n. 1936), de cel puţin două decenii în cărţi pentru obţinerea Nobelului.

Altminteri, făcând o „lectură paralelă” a listei echipelor naţionale de la acest Euro 2016 şi a listei de laureaţi Nobel pentru Literatură, constat că doar două naţiuni lipsesc pe cea din urmă: Albania şi, parţial, România (de ce parţial? fiindcă Herta Müller este totuşi originară din România); cât priveşte Ţara Galilor, Irlanda de Nord, Slovacia şi Croaţia, ei bine acestea fac sau, în cazul ultimelor două, făceau parte din Marea Britanie, Cehoslovacia sau Iugoslavia, la momentul acordării prestigiosului premiu unor autori provenind din respectivele naţiuni.

Ce-ar fi de spus, înainte de a intra la vestiare?

Vorba clasicului: scrieţi băieţi! Şi/sau, bateţi mingea – şi una şi alta, cu cap…

Încă din timpul vieţii lui Eminescu, Titu Maiorescu, mentorul Junimii, clădea deja – uneori, în dezacord cu poetul însuşi (mă refer la ediţia volumul Poezii, scoasă în decembrie 1883, fiind datată însă cu 1884, volum repudiat de autorul Luceafărului) – un adevărat cult. Moartea geniului, în 15 iunie ’89, într-un spital de alienaţi mintali, n-a făcut decât să-l proiecteze în legendă, şi astfel Mitul Poetului Naţional lua fiinţă. După, istoricii literari i-au „ajustat” şi data naşterii sale, potrivind-o pentru miez de iarnă & de secol, în 15 ianuarie 1850, de unde eminescologii vorbesc într-un glas de 20 decembrie 1849 drept cea mai probabilă zi de venire pe lume (pornind de la inscripţia făcută de căminarul Gheorghe Eminovici, manu propria, pe o foiţă de Biblie: „Astăzi, 20 dechembrie, s-au născut fiul nostru Mihai”). În ultimul deceniu al secolului XIX, Eminescu a devenit figura centrală, dacă nu chiar Pantocratorul Panteonului cultural românesc, iar de-atunci încoace calificativele, care mai de care mai absolutiste n-au lipsit: „poetul nepereche”, „Luceafărul poeziei noastre”, dar şi „omul deplin al culturii româneşti” etc., etc.

Ca orice cult, Eminescu a generat şi o operă „patristică” pe măsură – şi astfel primii noştri eminescologi cu acte în regulă (E. Lovinescu, G. Călinescu) au devenit adevăraţi Părinţi ai Bisericii, după care eminescologia s-a laicizat, ba chiar – prin pana lui I. Negoiţescu, autorul studiului Poezia lui Eminescu – a luat oarece distanţă faţă de interpretarea canonică a moştenirii eminesciene. De-atunci încoace, numeroase studii, în ţară şi în străinătate, i-au întors pe toate părţile viaţa şi opera, iar subiectul este departe de a se fi epuizat. Oare ce-i face pe cercetătorii de azi, consacraţi şi novici, să se aventureze într-un demers critic adeseori mai vertiginos decât un montagne russe?!

N-a rezistat ispitei nici bonomul critic de la România literară, Alex Ştefănescu, şi el autor al unei monumentale Istorii a literaturii române contemporane. 1941-2000, care – dacă e să-l credem pe Şerban Axinte, „câştigă teren odată cu trecerea timpului, în faţa celei semnate de Nicolae Manolescu”. Într-un ritm alert (omul este sprinten la minte!), Alex Ştefănescu scoate câteva broşuri de genul, Eminescu, poem cu poem. Luceafărul (88 p.) sau Eminescu, poem cu poem. Călin (file de poveste) (72 p.) ş.a., toate la Editura Alfa, 2015. O convertire tardivă, la drept cuvânt, pe cât de salutabilă, pe atât de… amendată: „Din capul locului, aş vrea să mărturisesc că nu am râs de multă vreme aşa cu poftă. Alex Ştefănescu ne povesteşte poeziile lui Eminescu şi le comentează plin de entuziasm, ca şi cum le-ar vedea acum pentru prima oară. (…) Una e să scrii pe un ton mai relaxat despre unele opere canonice, şi alta e să propui interpretări prin relaţionare cu tot felul de aspecte ale lumii de azi. Alex Ştefănescu îmi lasă impresia unui entertainer literar preocupat să-i mărească poetului nostru naţional valoarea de box office. Din acest motiv recurge la tot felul de comparaţii năstruşnice: «În cele mai îndrăzneţe cărţi erotice din vremea noastră nu există atâta erotism cât în acest vers. Poate să-şi încrucişeze Sharon Stone picioarele de o sută de ori, stângul peste dreptul şi dreptul peste stângul, tot nu va egala puterea de seducţie a acestei combinaţii de nouă cuvinte româneşti: De a vârstei ei căldură fragii sânului se coc» sau «Scena întâlnirii este melodramatică, asemenea întâlnirilor dintre părinţi şi copii care stau despărţiţi multă vreme, prezentate direct la emisiuni TV de mare succes în întreaga lume (aşa cum a fost la noi emisiunea Surprize, surprize)» (…)

Nu pot să nu mă mir cât de puerile sunt asemenea interpretări. Prin comentariile sale, Alex Ştefănescu îl reduce mult pe Eminescu. Acestuia îi scapă tocmai esenţialul. Nu face nici o referire la mitologia internă a creaţiei eminesciene, nici la limbajul poetic (în afara unor exclamaţii ghiduşe). (…) Prin acest gen de comentarii, Alex Ştefănescu îl trimite pe Eminescu în derizoriu” (Şerban Axinte, „Cum te poţi rata ca eminescolog”, în Observator cultural, nr. 824, din 26 mai – 1 iunie 2016).

Am citat in extenso din cronica lui Şerban Axinte fiindcă discursuri „critice” de genul celui al lui Alex Ştefănescu vor tot răsuna, în zilele care urmează. Ce-ar fi însă să lăsăm tonul encomiastic în seama sacerdoţilor, şi să ciulim ureche la vocile lucide ce „vorbesc” o eminesciană la zi?!