Emilian Galaicu-Păun

Câţi, dintre cei care au citit titlul, s-au gândit la Mircea Cărtărescu?

Probabil, mulţi.

Şi nu doar fiindcă, pe 1 iunie, scriitorul român cel mai cotat pe piaţa pariurilor literare tocmai împlineşte 60 de ani – şi când zic împlineşte, mă refer mai cu seamă la toate câte constituie efectiv această împlinire nu atât de ordin strict biografic, cât al unei „t-existenţe” aparte: volume de poezie, proză, eseuri, articole publicistice, studii docte, cărţi pentru copii, romane etc. etc.

Purtător de noroc, numele Mircea în literele române, de-ar fi să aduc aminte de Mircea Eliade, Mircea Horia Simionescu, Mircea Ivănescu, Mircea Dinescu, Mircea Nedelciu. Cap de serie, fiecare, al unei promoţii/generaţii, la un moment dat nici nu mai era nevoie să se precizeze despre cine ar fi vorbă – Eliade în anii ’30, Ivănescu în ’60, Dinescu în ’70, Nedelciu în ’80, şi de cel puţin două decenii Cărtărescu. Un fel de bornă kilometrică, per deceniu, doar că ultimul tot ţine, ca şi cum s-ar fi transformat, pe neprins de veste, într-o milă marină. Nici un alt scriitor român contemporan nu dă senzaţia de vastitate oceanică – poate chiar cosmogonică! – asemenea lui Cărtărescu, de unde şi dificultatea de a-l fixa într-o formulă (deşi tentativele n-au lipsit, şi nici nu par să se fi epuizat). Şi revista Vatra încearcă să-l „pună-n relief”, într-un număr (1-2/ 2016) consacrat in extenso (pp. 35-144), numeroase semnături prestigioase schiţându-i „portretul interior”, de la decanii Ion Pop, Cornel Ungureanu, Vladimir Tismăneanu la mult mai tinerii Mihaela Ursa sau Radu Vancu, fără a-i uita pe criticii „de direcţie” Al. Cistelecan, Ştefan Borbely sau basarabeanul Nicolae Leahu.

De citat însă, voi cita chiar din Mircea (ne spunem pe nume de ani de zile, omul fiind la fel de generos pe cât e scriitorul înzestrat cu harul comunicării), mai exact din interviul acordat lui Iulian Boldea, spre luare-aminte:

„…visul e pentru mine o parte a realităţii, care e ea însăşi un vis. Realitatea noastră cotidiană e o construcţie extrem de complexă a minţii, şi nu un dar simplu şi firesc. Eu le primesc, vis şi realitate, pe amândouă deodată, laolaltă cu multe altele: amintirile străvechi, halucinaţiile, marginea de neînţeles şi miracolul lumii, emoţiile şi tulburarea interioară, puterea de a imagina lumi noi şi coerente. Toate acestea sunt reale, şi lucrez cu ele de când scriu literatură. Eu nu sunt un oniric, după cum nu sunt nici un postmodern. Oniricii izolează visul de realitatea ternă şi banală, «burgheză», ceea ce le îngustează domeniul. Kafka m-a învăţat să nu fac asta, căci la el cenuşiul burghez e însuşi izvorul miracolului. Pentru postmodern, pe de altă parte, totul fiind vis şi iluzie, literatura le reduce la un joc gratuit şi sofisticat. Dar literatura mea nu e aşa. Eu cred în realitate, cred că ea spune ceva despre mine şi despre om, în general. Cred că literatura e o formă de cunoaştere la fel de bună ca matematica, ştiinţa, filozofia, teologia, desfrânarea sau asceza. Scriind, încerc să-nţeleg animalul în pielea căruia trăiesc, spiritul în mintea căruia gândesc: pe mine însumi.

Concret, textele mele apar dintr-o tensiune interioară fără formă, încep să acumuleze în registru «realist», glisează uşor în improbabil şi neobişnuit ca o stofă care face ape, iar apoi această stranietate devine baza pentru transformări topologice: spre imposibil şi absurd, spre magie şi hipnotic sau din nou spre realismul tern de la-nceput. Dar asta fiindcă-n mintea mea totul e real. Nu scriu cu un plan iniţial şi nu-mi propun să fiu realist, suprarealist, oniric, postmodern sau altfel. Am încredere doar în mintea mea: ea ştie mai bine decât mine. Orice pagină a mea poate continua oricum. Dar nu întâmplător, ci după necesităţile, prea adânci ca să le pot eu înţelege, ale textului pe care-l scriu. Doar el ajunge, treptat, să se-nţeleagă pe sine.”

De luni, 23 mai, anul şcolar 2016 a intrat în ultima linie dreaptă; întâmplarea face că tocmai în aceste zile am avut mai multe întâlniri cu elevii/liceenii, două la Chişinău şi trei la Soroca. Oriunde am mers, a trebuit să „dau seama” – vorba vine – despre ce-i aia postmodernismul, cum funcţionează şi la ce (& cui!) foloseşte. Nu că elevii sau profesorii n-ar mai putea de dorul buclucaşului „-ism”, dar odată ce se tot studiază la şcoală, musai să afle din prima sursă sau cel puţin dintr-una autorizată ceea ce merită ştiut pentru bac. (Între paranteze fie spus, după întrebările elevilor din clasă îmi dau seama imediat dacă profesorul de literatură este la zi cu lecturile sau a rămas la – o spun în cunoştinţă de cauză! – conspectele sale universitare.)

Inspirată, ideea Ministerului Educaţiei de-acum câţiva ani de a echivala o întâlnire cu scriitorii cu o oră de literatură – de bună seamă, atunci când elevilor unui liceu chişinăuean le vorbeşte pe viu un creator de anvergura lui Alexandru Cistelecan, considerat cvasiunanim drept cel mai important critic român de poezie al ultimelor trei decenii, altfel se aşează în mintea adolescenţilor toate aceste „-isme” desemnând curente & generaţii literare ce le dau bătaie de cap; când însuşi Ion Mureşan, primul laureat optzecist al Premiului Naţional de Poezie „Mihai Eminescu”, venit de la Cluj-Napoca la Festivalul Grigore Vieru din Chişinău-Iaşi, le oferă cheile poeziei într-un discurs memorabil, trecând într-un recital nu mai puţin spectaculos, oricât de „afon” ai fi la frumos, şi tot se lipeşte ceva de tine. Ce să mai zic de şansa de a-l asculta, citind în neerlandeză şi franceză, pe Charles Ducal, poetul naţional al Belgiei, şansă pe care au avut-o recent liceenii de la „Vasile Alecsandri” din Chişinău şi de la „Constantin Stere” din Soroca. (Nu pot să nu-l compătimesc, în paranteza de la sfârşitul acestui alineat, pe Bas Kwakman, directorul Festivalului de Poezie de la Rotterdam, care-mi povestea, cu inima frântă, că-n Olanda obiectul de studii „Literatura” a fost pur şi simplu scos din programa şcolară – cu ce consecinţe, cred că se va vedea mai târziu.)

An de an, în mai, când cursul de literatură contemporană se încheie, în clasa a XI-a, cu „Postmodernismul”, sunt invitat în şcoli şi licee – mi se întâmplă să recunosc mai multe feţe tinere, de la lansările de carte cvasi lunare de la Librăria din Centru sau de la Noaptea Cărţilor Deschise anuală din 5 martie. În urma acestor întâlniri, uneori constat cu infinită tristeţe că venerabila instituţie face totul ca să omoare cititorii încă de pe băncile şcolii; alteori însă bucuria de a descoperi la elevi & profesori un interes pentru literatură pe care până şi literaţii l-au cam pierdut, în mare parte, mă face să mă uit cu ochii buni la şcoală, cel puţin la cele care-şi deschid porţile pentru creatorii de frumos. Este şi cazul Liceului „Mihai Eminescu” din capitală, al cărui prag îl păşeam în îndepărtatul 1971, mergând în clasa întâi, pe când se numea pur şi simplu şcoala nr. 10, şi de unde am ieşit azi cu convingerea că, orice s-ar spune, chiar merită să scrii. Cine ştie, poate că însuşi cuvântul şcolit se compune din şcoală + literatură.