Linkuri accesibilitate

Emilian Galaicu-Păun

…şi anul acesta de 9 Mai, am privit – pentru a câta oară?! – Oglinda lui Andrei Tarkovski (1932-1986), după mine unul dintre cele mai cutremurătoare filme despre război (şi nu doar, ca orice creaţie autentică). Din ecranele televizoarelor cu sonorul dat la maxim ale unor vecini se auzeau acordurile cântecelor ce-au făcut epocă în ex-URSS («День Победы» ş.a.), sub geamuri alţi vecini, mai tineri, ieşiţi la iarbă verde, cântau şi ei în gura mare şlagărele sovietice de-acum 2-3 decenii, din când în când se înălţa câte-o voce, strigând «Спасибо деду за Победу!», iar pe ecranul calculatorului meu se desfăşura drama unui mare artist pentru care problema memoriei nu se rezumă la lozinci & parade militare. După vizionarea filmului, am revenit la lectura cărţii lui Andrei Tarkovski, Sculptând în timp, Nemira, 2015 (o dată în plus – niciodată nu este în plus! –, îi mulţumesc mai tânărului meu prieten Vasile Gribincea pentru bucuria pe care mi-a făcut-o, dăruindu-mi cartea, pe care o voi prezenta negreşit şi la rubrica mea de autor, Carte la pachet!), din care nu pot să nu citez, in extenso, următorul fragment (a propos de lucru la film):

„Am văzut multe mii de metri de peliculă înainte să dau peste cadrele documentare ale trecerii armatei sovietice prin Sivaş, imagini care efectiv m-au lăsat mut. Până atunci, nu mai văzusem niciodată nimic asemănător, în general m-am lovit fie de puneri în scenă foarte proaste, fie de scurte cadre fragmentare, filmate ca la carte sau cu filmări oficiale, în care se simţea prea mult planificarea şi prea puţin adevărul autentic. Şi nu vedeam nicio posibilitate de a combina toată această amestecătură în senzaţia unui tot unitar din punct de vedere temporal. Şi deodată, în faţa mea a apărut ceva de neimaginat pentru un jurnal de actualitate! – filmarea episodului care surprindea unul dintre cele mai dramatice evenimente ale ofensivei din 1943. Un material cu totul unic! Nu-mi venea să cred că a fost consumată o cantitate atât de mare de peliculă pentru filmarea unui singur subiect, pe larg, pe o durată îndelungată. Era clar că filmarea fusese făcută de un om extrem de talentat. Când pe ecranul din faţa mea, de-a dreptul din neant, au apărut oameni chinuiţi de un efort inuman, care le depăşea puterile, de o soartă înspăimântătoare şi tragică, atunci mi-a fost perfect clar că acest episod nu poate să nu devină chiar punctul central, însăşi esenţa, nervul şi inima filmului nostru, care începea, nici mai mult, nici mai puţin, ca o amintire lirică intimă.

Pe ecran a apărut o imagine de o forţă şi de un dramatism uluitoare şi toate acestea îmi aparţineau, erau ale mele personale, aduse la lumină cu mult efort. (…) Respectivele cadre vorbeau despre suferinţele cu care se cumpără aşa-numitul progres istoric, despre eternele sacrificii pe care se odihneşte el pentru eternitate. Era imposibil de crezut, fie şi pentru o secundă, în absurditatea acestor suferinţe, materialul vorbea despre nemurire şi versurile lui Arseni Tarkovski dădeau formă şi finalitate sensului acestui episod. Pe noi ne-a şocat demnitatea estetică, graţie căreia documentul a căpătat o uimitoare forţă emoţională. Adevărul filmat simplu şi precis, imprimat pe peliculă, a încetat să mai semene pur şi simplu cu adevărul. Brusc, a devenit imaginea unui fapt eroic şi valoarea lui a devenit imaginea schimbării istorice, plătite cu un preţ extraordinar.

Fără îndoială, acest material a fost filmat de un om talentat!

Imaginea «a sunat» extrem de împovărător şi strident, fiindcă în cadru erau numai oameni. Oameni care se târau la nesfârşit în genunchi într-un noroi apos, până la orizontul mlaştinii, sub un cer alb, plat. De acolo nu s-a mai întors aproape nimeni. Caracterul multidimensional şi profunzimea minutelor imprimate pe peliculă au dat naştere unor sentimente aproape de şoc, de catharsis. Iar după un timp am aflat că operatorul de război care realizase acest material murise chiar în ziua în care filmase, cu o extraordinară putere de a pătrunde în esenţa evenimentului care tocmai se întâmpla în jurul lui.”

Recitind acum pasajul, nu pot să nu-mi amintesc că, ori de câte ori îl rugam pe bunicul Timofte Galaicu (1912-2001) să povestească despre război (fusese mobilizat în 1944, şi ajunsese cu Armata Roşie până la marginea Berlinului, fiind rănit în două rânduri, o dată grav!), dânsul se eschiva într-un fel elegant, spunându-ne tot felul de pătăranii, mai puţin despre ce a trăit literalmente pe front şi dacă – şi câţi! (mde, am crescut cu filme sovietice despre „ruşi şi nemţi”) – a ucis mulţi duşmani în lupte. Nu cred că i-ar plăcea să mă audă strigând, de 9 Mai, «Спасибо деду за Победу!», aşa că rostesc, de Paştele Blajinilor, „Odihnească-se în pace!”

Fără să fi fost instituit din p.d.v. „canonic” de către Părinţii Bisericii de Răsărit, răstimpul dintre Sfintele Paşti şi Paştele Blajinilor mi se arată în chip de Purgatoriu al creştinilor ortodocşi, când bucuria Învierii încă este, preţ de câteva zile, parcă umbrită de durerea absenţei celor dragi, cu care să ciocneşti ouă roşii rostind ca pe vremuri: „Hristos a înviat!” Cu anii, în acest răstimp de-o săptămână, se adună tot mai multă lume, prieteni apropiaţi şi rude de sânge, simple cunoştinţe de care ţi se face din când în când dor sau pur şi simplu oameni care la un moment dat ţi-au întins mâna, iar acea strângere de mână a însemnat ceva în viaţa ta. Aşadar, o săptămâna ca o enormă sală de aşteptare, forfotind – silenţios! – de lume care mai de care.

Aşa se face că-n aceste zile am citit, pe post de redactor de carte, una după alta, câteva antologii în curs de apariţie, dintre care două postume, cea a lui Andrei Bodiu (1965-2014) îngrijită de Claudiu Komartin, şi cea a lui Alexandru Muşina (1954-2013) îngrijită de Radu Vancu. Şi unul, şi altul (Andrei Bodiu & Alexandru Muşina) mi-au fost prieteni apropiaţi; şi pe unul, şi pe altul (Claudiu Komartin & Radu Vancu) îi preţuiesc ca poeţi, fiindu-le redactor de carte la Un anotimp în Berceni şi, respectiv, Monstrul fericit, Cartier, 2010. Gestul lor, de a o „ozona” posteritatea unor poeţi dragi lor, în selecţii pe cât de generoase, pe atât de exigente, mi se pare infinit mai relevant decât întinderea unor mese în cimitire, întru „veşnica pomenire” a celor adormiţi.

Mărturisesc că, primind selecţia lui Radu Vancu din Al. Muşina (emoţionant, cuvântul-înainte al mai tânărului coleg, Învingătorul, din care reţin mai cu seamă: „Ceea ce tulbură, poate, cel mai mult e să vezi cât de funebre, cât de tanatofore sunt poemele acestea doldora de viaţă – şi invers: să vezi cât de vitale, cât de energetice sunt poemele despre boală, despre delabrare, despre secătuire”), am deschis din prima la Cuprins, să văd dacă a antologat şi Casa de pe colină, pe care poetul bravoşean l-a publicat în nr. 12/2012 al revistei Vatra – un poem de mare forţă, unul prevestitor. Sigur, nu putea să lipsească – iată-l, în toată splendoarea lui înfricoşătoare. Frângeţi-l şi împărţiţi-l apropiaţilor, ca pe-o azimă.

* * * * * * *

Alexandru MUŞINA

Casa de pe colină

Niciodată să nu-ţi faci casă pe o colină.

Mai bine dormi. Din pereţi vor ieşi îngeri înalţi, în robe albe,

Cu aureole din flori de plastic. Se vor dezbrăca:

Sâni mari, de femeie, sex roşu, inflamat, de femeie.

Se vor apropia de patul tău, cu sexul ras la sânge,

Tot mai umflat. Care îţi va şopti:

„E timpul, Domn al Oştirii!” „Care oştire?” „Nebiruita

Oştire-a Credinţei”. Înconjurat

De gurile lor lacome şi umede vei striga:

„Dar eu vreau pace şi linişte, vreau să dorm”. Iar gurile

Lor ştirbe, cu buze roşii şi groase vor râde: „Hâş, hâş!”

Să nu-ţi faci casă pe o colină. Să nu adormi.

Nu. Rămâi cu ochii deschişi, privind în tavan. De sus

Va începe să curgă o pulbere albă care te va-mbrăca-n ghips,

Lăsând doar ochii şi gura afară. Apoi va coborî

O femeie de aur, cu patru mâini, patru picioare şi sexul cu dinţi de oţel.

Se va opri la un metru deasupra ta. Iar sexul ei

Cu voce răguşită îţi va spune: „E timpul, Domn al Durerii!”

„Dar eu nu vreau durere! Vreau bucurie, linişte, pace…”

Din ochii ei de rubin vor ţâşni

Două lacrimi cenuşii, de mercur, care-ţi vor arde retina

Iar râsul ei ţi se va strecura ca o durere-n urechi: „Hâş, hâş!”

Să nu-ţi faci casă pe o colină. Să nu adormi.

Nu privi în sus. Mai bine ascunde-te

Sub birou şi aşteaptă, înfrigurat, acolo. El va veni,

Câinele negru, cu botul roşu de sânge. Va zice: „Scoală-te,

Domn al Sabiei şi al Securii!” „Care sabie, care secure?” „Neînfrântele

Unelte-ale Secerişului de Primăvară.” „Dar eu

Sunt un copil blând, al lumii de asfalt şi carton.” „Scoală-te!

Dincolo de carton e întotdeauna carne şi sânge, sub asfalt

Sunt oase de animale şi oameni, oraşe şi sate în flăcări.”

Apoi cu limba lui aspră te va linge pe faţă: „Hâş, hâş!”

Să nu-ţi faci casă pe o colină. Să nu adormi.

Nu privi în tavan, nu te ascunde sub birou.

Ridică-te, îmbracă-te şi ieşi în grădină. S-a-ntunecat,

Nori negri au acoperit cerul până departe, iar vântul

Trece prin frunze turbat şi cântă: „Hâş, hâş!”

(Vatra, nr. 12/2012)

Încarcă mai mult

Emilian GALAICU-PĂUN (n. 1964 în satul Unchiteşti, Floreşti, din Republica Moldova).

Redactor-şef al Editurii Cartier; din 2005, autor-prezentator al emisiunii Cartea la pachet de la Radio Europa Liberă; redactor pentru Basarabia al revistei „Vatra“ (Târgu Mureş).

Cărţi publicate:

(POEZIE) Lumina proprie, 1986; Abece-Dor, 1989; Levitaţii deasupra hăului, 1991; Cel bătut îl duce pe Cel nebătut, 1994; Yin Time, 1999 (trad. germană de Hellmut Seiler, Pop-Verlag, 2007); Gestuar, 2002; Yin Time (neantologie), 2004; Arme grăitoare, 2009; A-Z.best, antologie, 2012; Arme grăitoare, ediţie ne varietur, 2015; A(II)Rh+eu / Apa.3D, 2019;

(ROMAN) Gesturi (Trilogia nimicului), 1996; Ţesut viu. 10 x 10, 2011 (trad. engleză de Alistair Ian Blyth, Living Tissue. 10 x 10, Dalkey Archive Press, SUA, 2019);

(ESEU) Poezia de după poezie, 1999; Cărţile pe care le-am citit, cărţile care m-au scris, 2020;

(TRADUCERI) Jean-Michel Gaillard, Anthony Rowley, Istoria continentului european, 2001; Robert Muchembled, Oistorie a diavolului, 2002;Mario Turchetti, Tirania şi tiranicidul, 2003; Michel Pastoureau, O istorie simbolică a Evului Mediu occidental, 2004; Michel Pastoureau, Albastru. Istoria unei culori, 2006; Michel Pastoureau, Ursul. Istoria unui rege decăzut, 2007; Roland Barthes, Jurnal de doliu, 2009; Edward Lear, Scrippius Pip, 2011; Michel Pastoureau, Negru. Istoria unei culori, 2012.

Prezent în numeroase antologii din ţară şi din străinătate.

Opiniile autorului nu reflectă, neapărat, poziția Europei Libere.

XS
SM
MD
LG