Emilian Galaicu-Păun

După un Eurovision în care reprezentanta Republicii Moldova aşa şi nu a reuşit să se califice în mare finală (nu că am fi investit mari speranţe!...), mult aşteptata Primăvară Europeană a Poeţilor, ediţia a 6-a, şi-a intrat în drepturi la Chişinău de luni 16 mai, printr-un simpozion pe tema „Dialoguri europene: poeţi şi prozatori”, moderat de românca Doina Ioanid şi moldoveanul Ivan Pilchin. Poeţi din mai multe ţări, europene (Spania, Belgia, Olanda, Polonia, România) şi nu numai (Mauritius, Siria), şi-au dat mâna cu traducători din Italia, Polonia, România ş.a., tocmai în ideea că orice strângere de mână se va transforma într-un pod între culturi, cum de altfel s-a şi întâmplat în urma ediţiilor anterioare ale festivalului, când au văzut lumina tiparului mai multe antologii de literatură basarabeană în Cehia, Belgia, Ungaria sau (în curs de apariţie) SUA, precum şi antologii ale scriitorilor din ţările respective, individuale sau colective, tipărite la Chişinău sau la Bucureşti. Din acest punct de vedere, promisa (de către politicieni) integrare europeană se realizează, pas cu pas, pe tărâmul literelor – iar faptul că mai mulţi autori basarabeni au intrat în circuitul festivalier european e o dovadă concludentă în acest sens.

Nu e nevoie să merg departe după exemple, acestea vin singure – nici mai mult, nici mai puţin de la Paris! Căci, iată, La Traductière (revue internationale de poésie et art visuel), nr. 34/ 2016, consacră un compartiment important literaturii române din Basarabia, intitulat: „Domaine roumain. République de Moldavie” (selecţia poemelor, traducerea şi prezentarea autorilor de către Linda Maria Baros, deţinătoarea premiului „Apollinaire”). Aşadar, fără nici un echivoc, suntem pe „domeniul românesc”, iar cei zece autori „de neocolit, care au racordat în sfârşit Republica Moldova la sfera literaturii internaţionale” (citez din succintul cuvânt-înainte al Lindei Maria Baros) se numesc, în ordinea intrării în scenă, după un „portret în mişcare” schiţat de către preşedintele USM Arcadie Suceveanu: Leo Butnaru (n. 1949), Arcadie Suceveanu (n. 1952), Mircea V. Ciobanu (1956), Teo Chiriac (n. 1956), Grigore Chiper (n. 1959), Nicolae Spătaru (n. 1961), Emilian Galaicu-Păun (n. 1964), Dumitru Crudu (n. 1967), Moni Stănilă (n. 1978) şi Alexandru Vakulovski (n. 1978). (Sigur, la capitolul „de neocolit” ar mai fi de pomenit Marcela Benea, Vasile Gârneţ, Nicolae Popa, Irina Nechit ş.a., dar cum cele circa 100 de pagini acordate cu generozitate literaturii basarabene nu se pot multiplica la nesfârşit, să ne consolăm cu gândul că e o primă tranşă…) Ceea ce m-a bucurat în mod deosebit este că revista-i una „cu acoperire planetară”, căci în alte compartimente am descoperit autori din Franţa, Quebec, Japonia, Israel, Bangladesh, Siria, Croaţia, Bulgaria şi România. Bref, şi o rândunică (harnică!) face primăvara, rândunică numindu-se Linda Maria Baros, iar primăvara – Primăvara Europeană a Poeţilor!

Revenind în Chişinău, în cea de-a doua zi a festivalului poeţii au mers – cum li se şi cuvine – „în popor”, în mici desanturi internaţionale, pe la licee şi universităţi, iar în seara aceleiaşi zile avea loc lansarea volumului Zece femei de Al. Cistelecan, Cartier, 2015, la Librăria din Centru, printre vorbitori numindu-se Ioan Pintea, Ion Mureşan, Lucia Ţurcanu şi Mircea V. Ciobanu. La ora când scriu aceste rânduri, stă să înceapă ultimul Podium poetic (altele două s-au consumat luni şi marţi), iar în mai puţin de două ore vor fi decernate premiile Festivalului – hai să vedem dacă ghiciţi numele laureatului, după ce că v-am dat în primul alineat lista participanţilor. Eu unul pariez pe… poezie!

…şi anul acesta de 9 Mai, am privit – pentru a câta oară?! – Oglinda lui Andrei Tarkovski (1932-1986), după mine unul dintre cele mai cutremurătoare filme despre război (şi nu doar, ca orice creaţie autentică). Din ecranele televizoarelor cu sonorul dat la maxim ale unor vecini se auzeau acordurile cântecelor ce-au făcut epocă în ex-URSS («День Победы» ş.a.), sub geamuri alţi vecini, mai tineri, ieşiţi la iarbă verde, cântau şi ei în gura mare şlagărele sovietice de-acum 2-3 decenii, din când în când se înălţa câte-o voce, strigând «Спасибо деду за Победу!», iar pe ecranul calculatorului meu se desfăşura drama unui mare artist pentru care problema memoriei nu se rezumă la lozinci & parade militare. După vizionarea filmului, am revenit la lectura cărţii lui Andrei Tarkovski, Sculptând în timp, Nemira, 2015 (o dată în plus – niciodată nu este în plus! –, îi mulţumesc mai tânărului meu prieten Vasile Gribincea pentru bucuria pe care mi-a făcut-o, dăruindu-mi cartea, pe care o voi prezenta negreşit şi la rubrica mea de autor, Carte la pachet!), din care nu pot să nu citez, in extenso, următorul fragment (a propos de lucru la film):

„Am văzut multe mii de metri de peliculă înainte să dau peste cadrele documentare ale trecerii armatei sovietice prin Sivaş, imagini care efectiv m-au lăsat mut. Până atunci, nu mai văzusem niciodată nimic asemănător, în general m-am lovit fie de puneri în scenă foarte proaste, fie de scurte cadre fragmentare, filmate ca la carte sau cu filmări oficiale, în care se simţea prea mult planificarea şi prea puţin adevărul autentic. Şi nu vedeam nicio posibilitate de a combina toată această amestecătură în senzaţia unui tot unitar din punct de vedere temporal. Şi deodată, în faţa mea a apărut ceva de neimaginat pentru un jurnal de actualitate! – filmarea episodului care surprindea unul dintre cele mai dramatice evenimente ale ofensivei din 1943. Un material cu totul unic! Nu-mi venea să cred că a fost consumată o cantitate atât de mare de peliculă pentru filmarea unui singur subiect, pe larg, pe o durată îndelungată. Era clar că filmarea fusese făcută de un om extrem de talentat. Când pe ecranul din faţa mea, de-a dreptul din neant, au apărut oameni chinuiţi de un efort inuman, care le depăşea puterile, de o soartă înspăimântătoare şi tragică, atunci mi-a fost perfect clar că acest episod nu poate să nu devină chiar punctul central, însăşi esenţa, nervul şi inima filmului nostru, care începea, nici mai mult, nici mai puţin, ca o amintire lirică intimă.

Pe ecran a apărut o imagine de o forţă şi de un dramatism uluitoare şi toate acestea îmi aparţineau, erau ale mele personale, aduse la lumină cu mult efort. (…) Respectivele cadre vorbeau despre suferinţele cu care se cumpără aşa-numitul progres istoric, despre eternele sacrificii pe care se odihneşte el pentru eternitate. Era imposibil de crezut, fie şi pentru o secundă, în absurditatea acestor suferinţe, materialul vorbea despre nemurire şi versurile lui Arseni Tarkovski dădeau formă şi finalitate sensului acestui episod. Pe noi ne-a şocat demnitatea estetică, graţie căreia documentul a căpătat o uimitoare forţă emoţională. Adevărul filmat simplu şi precis, imprimat pe peliculă, a încetat să mai semene pur şi simplu cu adevărul. Brusc, a devenit imaginea unui fapt eroic şi valoarea lui a devenit imaginea schimbării istorice, plătite cu un preţ extraordinar.

Fără îndoială, acest material a fost filmat de un om talentat!

Imaginea «a sunat» extrem de împovărător şi strident, fiindcă în cadru erau numai oameni. Oameni care se târau la nesfârşit în genunchi într-un noroi apos, până la orizontul mlaştinii, sub un cer alb, plat. De acolo nu s-a mai întors aproape nimeni. Caracterul multidimensional şi profunzimea minutelor imprimate pe peliculă au dat naştere unor sentimente aproape de şoc, de catharsis. Iar după un timp am aflat că operatorul de război care realizase acest material murise chiar în ziua în care filmase, cu o extraordinară putere de a pătrunde în esenţa evenimentului care tocmai se întâmpla în jurul lui.”

Recitind acum pasajul, nu pot să nu-mi amintesc că, ori de câte ori îl rugam pe bunicul Timofte Galaicu (1912-2001) să povestească despre război (fusese mobilizat în 1944, şi ajunsese cu Armata Roşie până la marginea Berlinului, fiind rănit în două rânduri, o dată grav!), dânsul se eschiva într-un fel elegant, spunându-ne tot felul de pătăranii, mai puţin despre ce a trăit literalmente pe front şi dacă – şi câţi! (mde, am crescut cu filme sovietice despre „ruşi şi nemţi”) – a ucis mulţi duşmani în lupte. Nu cred că i-ar plăcea să mă audă strigând, de 9 Mai, «Спасибо деду за Победу!», aşa că rostesc, de Paştele Blajinilor, „Odihnească-se în pace!”