Fără să fi fost instituit din p.d.v. „canonic” de către Părinţii Bisericii de Răsărit, răstimpul dintre Sfintele Paşti şi Paştele Blajinilor mi se arată în chip de Purgatoriu al creştinilor ortodocşi, când bucuria Învierii încă este, preţ de câteva zile, parcă umbrită de durerea absenţei celor dragi, cu care să ciocneşti ouă roşii rostind ca pe vremuri: „Hristos a înviat!” Cu anii, în acest răstimp de-o săptămână, se adună tot mai multă lume, prieteni apropiaţi şi rude de sânge, simple cunoştinţe de care ţi se face din când în când dor sau pur şi simplu oameni care la un moment dat ţi-au întins mâna, iar acea strângere de mână a însemnat ceva în viaţa ta. Aşadar, o săptămâna ca o enormă sală de aşteptare, forfotind – silenţios! – de lume care mai de care.
Aşa se face că-n aceste zile am citit, pe post de redactor de carte, una după alta, câteva antologii în curs de apariţie, dintre care două postume, cea a lui Andrei Bodiu (1965-2014) îngrijită de Claudiu Komartin, şi cea a lui Alexandru Muşina (1954-2013) îngrijită de Radu Vancu. Şi unul, şi altul (Andrei Bodiu & Alexandru Muşina) mi-au fost prieteni apropiaţi; şi pe unul, şi pe altul (Claudiu Komartin & Radu Vancu) îi preţuiesc ca poeţi, fiindu-le redactor de carte la Un anotimp în Berceni şi, respectiv, Monstrul fericit, Cartier, 2010. Gestul lor, de a o „ozona” posteritatea unor poeţi dragi lor, în selecţii pe cât de generoase, pe atât de exigente, mi se pare infinit mai relevant decât întinderea unor mese în cimitire, întru „veşnica pomenire” a celor adormiţi.
Mărturisesc că, primind selecţia lui Radu Vancu din Al. Muşina (emoţionant, cuvântul-înainte al mai tânărului coleg, Învingătorul, din care reţin mai cu seamă: „Ceea ce tulbură, poate, cel mai mult e să vezi cât de funebre, cât de tanatofore sunt poemele acestea doldora de viaţă – şi invers: să vezi cât de vitale, cât de energetice sunt poemele despre boală, despre delabrare, despre secătuire”), am deschis din prima la Cuprins, să văd dacă a antologat şi Casa de pe colină, pe care poetul bravoşean l-a publicat în nr. 12/2012 al revistei Vatra – un poem de mare forţă, unul prevestitor. Sigur, nu putea să lipsească – iată-l, în toată splendoarea lui înfricoşătoare. Frângeţi-l şi împărţiţi-l apropiaţilor, ca pe-o azimă.
* * * * * * *
Alexandru MUŞINA
Casa de pe colină
Niciodată să nu-ţi faci casă pe o colină.
Mai bine dormi. Din pereţi vor ieşi îngeri înalţi, în robe albe,
Cu aureole din flori de plastic. Se vor dezbrăca:
Sâni mari, de femeie, sex roşu, inflamat, de femeie.
Se vor apropia de patul tău, cu sexul ras la sânge,
Tot mai umflat. Care îţi va şopti:
„E timpul, Domn al Oştirii!” „Care oştire?” „Nebiruita
Oştire-a Credinţei”. Înconjurat
De gurile lor lacome şi umede vei striga:
„Dar eu vreau pace şi linişte, vreau să dorm”. Iar gurile
Lor ştirbe, cu buze roşii şi groase vor râde: „Hâş, hâş!”
Să nu-ţi faci casă pe o colină. Să nu adormi.
Nu. Rămâi cu ochii deschişi, privind în tavan. De sus
Va începe să curgă o pulbere albă care te va-mbrăca-n ghips,
Lăsând doar ochii şi gura afară. Apoi va coborî
O femeie de aur, cu patru mâini, patru picioare şi sexul cu dinţi de oţel.
Se va opri la un metru deasupra ta. Iar sexul ei
Cu voce răguşită îţi va spune: „E timpul, Domn al Durerii!”
„Dar eu nu vreau durere! Vreau bucurie, linişte, pace…”
Din ochii ei de rubin vor ţâşni
Două lacrimi cenuşii, de mercur, care-ţi vor arde retina
Iar râsul ei ţi se va strecura ca o durere-n urechi: „Hâş, hâş!”
Să nu-ţi faci casă pe o colină. Să nu adormi.
Nu privi în sus. Mai bine ascunde-te
Sub birou şi aşteaptă, înfrigurat, acolo. El va veni,
Câinele negru, cu botul roşu de sânge. Va zice: „Scoală-te,
Domn al Sabiei şi al Securii!” „Care sabie, care secure?” „Neînfrântele
Unelte-ale Secerişului de Primăvară.” „Dar eu
Sunt un copil blând, al lumii de asfalt şi carton.” „Scoală-te!
Dincolo de carton e întotdeauna carne şi sânge, sub asfalt
Sunt oase de animale şi oameni, oraşe şi sate în flăcări.”
Apoi cu limba lui aspră te va linge pe faţă: „Hâş, hâş!”
Să nu-ţi faci casă pe o colină. Să nu adormi.
Nu privi în tavan, nu te ascunde sub birou.
Ridică-te, îmbracă-te şi ieşi în grădină. S-a-ntunecat,
Nori negri au acoperit cerul până departe, iar vântul
Trece prin frunze turbat şi cântă: „Hâş, hâş!”
(Vatra, nr. 12/2012)