Emilian Galaicu-Păun

Fără să fi fost instituit din p.d.v. „canonic” de către Părinţii Bisericii de Răsărit, răstimpul dintre Sfintele Paşti şi Paştele Blajinilor mi se arată în chip de Purgatoriu al creştinilor ortodocşi, când bucuria Învierii încă este, preţ de câteva zile, parcă umbrită de durerea absenţei celor dragi, cu care să ciocneşti ouă roşii rostind ca pe vremuri: „Hristos a înviat!” Cu anii, în acest răstimp de-o săptămână, se adună tot mai multă lume, prieteni apropiaţi şi rude de sânge, simple cunoştinţe de care ţi se face din când în când dor sau pur şi simplu oameni care la un moment dat ţi-au întins mâna, iar acea strângere de mână a însemnat ceva în viaţa ta. Aşadar, o săptămâna ca o enormă sală de aşteptare, forfotind – silenţios! – de lume care mai de care.

Aşa se face că-n aceste zile am citit, pe post de redactor de carte, una după alta, câteva antologii în curs de apariţie, dintre care două postume, cea a lui Andrei Bodiu (1965-2014) îngrijită de Claudiu Komartin, şi cea a lui Alexandru Muşina (1954-2013) îngrijită de Radu Vancu. Şi unul, şi altul (Andrei Bodiu & Alexandru Muşina) mi-au fost prieteni apropiaţi; şi pe unul, şi pe altul (Claudiu Komartin & Radu Vancu) îi preţuiesc ca poeţi, fiindu-le redactor de carte la Un anotimp în Berceni şi, respectiv, Monstrul fericit, Cartier, 2010. Gestul lor, de a o „ozona” posteritatea unor poeţi dragi lor, în selecţii pe cât de generoase, pe atât de exigente, mi se pare infinit mai relevant decât întinderea unor mese în cimitire, întru „veşnica pomenire” a celor adormiţi.

Mărturisesc că, primind selecţia lui Radu Vancu din Al. Muşina (emoţionant, cuvântul-înainte al mai tânărului coleg, Învingătorul, din care reţin mai cu seamă: „Ceea ce tulbură, poate, cel mai mult e să vezi cât de funebre, cât de tanatofore sunt poemele acestea doldora de viaţă – şi invers: să vezi cât de vitale, cât de energetice sunt poemele despre boală, despre delabrare, despre secătuire”), am deschis din prima la Cuprins, să văd dacă a antologat şi Casa de pe colină, pe care poetul bravoşean l-a publicat în nr. 12/2012 al revistei Vatra – un poem de mare forţă, unul prevestitor. Sigur, nu putea să lipsească – iată-l, în toată splendoarea lui înfricoşătoare. Frângeţi-l şi împărţiţi-l apropiaţilor, ca pe-o azimă.

* * * * * * *

Alexandru MUŞINA

Casa de pe colină

Niciodată să nu-ţi faci casă pe o colină.

Mai bine dormi. Din pereţi vor ieşi îngeri înalţi, în robe albe,

Cu aureole din flori de plastic. Se vor dezbrăca:

Sâni mari, de femeie, sex roşu, inflamat, de femeie.

Se vor apropia de patul tău, cu sexul ras la sânge,

Tot mai umflat. Care îţi va şopti:

„E timpul, Domn al Oştirii!” „Care oştire?” „Nebiruita

Oştire-a Credinţei”. Înconjurat

De gurile lor lacome şi umede vei striga:

„Dar eu vreau pace şi linişte, vreau să dorm”. Iar gurile

Lor ştirbe, cu buze roşii şi groase vor râde: „Hâş, hâş!”

Să nu-ţi faci casă pe o colină. Să nu adormi.

Nu. Rămâi cu ochii deschişi, privind în tavan. De sus

Va începe să curgă o pulbere albă care te va-mbrăca-n ghips,

Lăsând doar ochii şi gura afară. Apoi va coborî

O femeie de aur, cu patru mâini, patru picioare şi sexul cu dinţi de oţel.

Se va opri la un metru deasupra ta. Iar sexul ei

Cu voce răguşită îţi va spune: „E timpul, Domn al Durerii!”

„Dar eu nu vreau durere! Vreau bucurie, linişte, pace…”

Din ochii ei de rubin vor ţâşni

Două lacrimi cenuşii, de mercur, care-ţi vor arde retina

Iar râsul ei ţi se va strecura ca o durere-n urechi: „Hâş, hâş!”

Să nu-ţi faci casă pe o colină. Să nu adormi.

Nu privi în sus. Mai bine ascunde-te

Sub birou şi aşteaptă, înfrigurat, acolo. El va veni,

Câinele negru, cu botul roşu de sânge. Va zice: „Scoală-te,

Domn al Sabiei şi al Securii!” „Care sabie, care secure?” „Neînfrântele

Unelte-ale Secerişului de Primăvară.” „Dar eu

Sunt un copil blând, al lumii de asfalt şi carton.” „Scoală-te!

Dincolo de carton e întotdeauna carne şi sânge, sub asfalt

Sunt oase de animale şi oameni, oraşe şi sate în flăcări.”

Apoi cu limba lui aspră te va linge pe faţă: „Hâş, hâş!”

Să nu-ţi faci casă pe o colină. Să nu adormi.

Nu privi în tavan, nu te ascunde sub birou.

Ridică-te, îmbracă-te şi ieşi în grădină. S-a-ntunecat,

Nori negri au acoperit cerul până departe, iar vântul

Trece prin frunze turbat şi cântă: „Hâş, hâş!”

(Vatra, nr. 12/2012)

Într-un Epitaf redactat în stilu-i binecunoscut, Nicolae Esinencu (13.VIII.1940, Chiţcani – 25.IV.2016, Chişinău) spunea: „Dacă o fi să mor,/ Să mă îngropaţi/ Lângă mine”. Miercuri, 27 aprilie curent, trupul neînsufleţit al poetului va fi coborât în ţărână – dacă există un „lângă” şi pe Ceea Lume, atunci adormitul Nicolae trebuie să-şi afle odihna de veci alături de Antonina, femeia vieţii lui & mama celor patru copii ai săi, a cărei pierdere (în 2015) l-a marcat profund pe autorul Cuvinte-lor de chemat fetele, drept care s-a grăbit s-o urmeze. (O altă fiinţă dragă inimii sale, scriitorul Iurie Grecov, l-o fi aşteptând şi el de ceva timp, de vreme ce-i apare în somn, cine ştie dacă nu pentru a-l călăuzi pe poteci neumblate, după cum citim într-un poem, Frig 2, din Cartea Poeziei 2013: „Iar l-am visat pe/ Iurie Grecov.// Cum e acolo? îl întreb./ Cum e acolo? mă întreabă.// Frig, îmi spune./ Frig, îi spun.// Nu încălzeşte nimic, îmi spune./ Nu încălzeşte nimic, îi spun.// Tace./ Tac.// Mâine ne întâlnim? îl întreb./ Mâine ne întâlnim? mă întreabă.// Tace./ Tac.// Ah, cât mai e până mâine, zice./ Ah, cât mai e până mâine, zic.”)

Îngădui-mi-se să spun câteva cuvinte despre omul de lângă noi, a cărui inimă bătând să-i spargă pieptul am auzit-o de atâtea ori în ultimii vreo 30 de ani şi mai bine. Nu ţin minte să-i fi spus vreodată „Dumneavoastră”, chit că era mai în vârstă ca mine cu 24 de ani, şi nici când am trecut la per tu – adolescentul care-am fost cândva trebuie să fi recunoscut din prima în copilul teribil, care a rămas à jamais Nicolae Esinencu, nici nu un frate mai mare, ci un tovarăş de joacă, dacă nu chiar de bazaconii. Dezinvolt, spontan, neprotocolar, molipsindu-i cu bună-dispoziţie pe cei din jur, dar şi scoţându-i din pepeni pe inşii crispaţi, făcând-o uneori pe bufonul, şi totodată spunând cu voce tare ceea ce alţii nici în gând nu îndrăzneau să şoptească, trăindu-şi condiţia de boem de rasă cu o aristocratică nepăsare la ce va spune gura lumii (cu care se lua uneori în gură, vorba vine!), dar atent să-şi cultive o anume imagine, autorul nostru a făcut tot ce i-a trecut prin minte – poezie, proză scurtă, roman, dramaturgie, film (nu în ultimul rând, o… dramaturgă – pe Nicoleta Esinencu) –, şi mai cu seamă a făcut-o cu plăcere. Rar scriitor de la noi care să emane prin toţi porii plăcerea scrisului/cetitului ca Esinencu – iar gestul cel mai frumos în acest sens mi se pare instituirea Premiului Familiei Esinencu (un ceas de mână), în perioada sovietică un trofeu mult mai râvnit de adevăraţii creatori decât premiile oficioase, date pe criterii ideologice. (Între paranteze mă întreb dacă vreun „ceas Esinencu” s-o fi oprit în dimineaţa zilei de luni, 25 aprilie, pe mâna vreunui câştigător al premiului…)

Sigur, rămân cărţile – un refren pe care-l tot aud în ultimul timp, când prieteni apropiaţi se duc unul după altul. Niciuna însă nu-i poate ţine loc omul viu, omului de lângă, care a fost pentru noi toţi & pentru fiecare în parte Nicolae. Cum însă nu se cuvine să las golul să se instaureze, vă aduc un poem care a făcut epocă în anii ’90, nu mai puţin actual şi astăzi, nu înainte de a spune că numai azi nu-i mâine, acel mâine cu care începe postumitatea literară.

Moldoveanul

Cum vede pe undeva un jug,

Vâră capul.

Ce stai, mă, îl întrebi,

Cu capul în jug?

Poate, zice, îmi anină cineva

Un car din urmă.

De obicei, se găseşte cineva care

Îi anină un car din urmă.

Ce stai, mă? îl întrebi.

Poate, zice, încarcă cineva ceva

În car.

De obicei, se găseşte cineva care

Încarcă şi carul.

Ce stai? îl întrebi.

Poate, zice, îmi spune cineva

Încotro să târăsc carul.

Hai, mă, dă-o în mă-sa de treabă,

Spune-i careva

Încotro să ducă

Omul

Carul.

Clar, se găseşte cineva

Care îi spune

Încotro să ducă acel car.

Duce carul

Şi cum vede iar un jug gol,

Vâră capul în jug

Şi aşteaptă.

Ce aştepţi,

Mă, boule?!