Emilian Galaicu-Păun

O fiinţă dragă inimii mele mi-a trimis de la Barcelona această fotografie, făcută pe ascuns – un cuplu musulman, el cu rucsacul în spate, îmbrăcat „evropieneşte”, şi ea purtând hijab (alias, vălul islamic) ce nu-i lasă la vedere decât ochii. Nimic de mirare, dacă femeia, urcată pe-o sferă de piatră, nu şi-ar face… selfie! (Întrebarea ce anume ar vrea să surprindă, de vreme ce chipul i-i ascuns, o las între paranteze – impresionant mi se pare însuşi gestul ancestral al femeii de a poza, ştiindu-se frumoasă.)

Ştiu ca nimeni altul că orice comparaţie şchiopătează – uneori chiar, de ambele picioare! –, şi totuşi nu pot să nu alătur imaginii acestei selfie[de] musulmane o alta, mult mai familiară, a chiar naţiunii noastre „îmbrobodite”, rând pe rând, când de-un politician, când de altul (asta după ce că tot ea i-a legat cu prosoape!), şi care totuşi găseşte motive să-şi sărbătorească a 25-a aniversare de Independenţă, să participe la tot felul de manifestaţii festive (parada militară, concertul din Piaţa Marii Adunări Naţionale etc., etc.), să viseze cu ochii deschişi şi totodată să nu-şi creadă ochilor, să-şi construiască o imagine de sine mai mult sau mai puţin mulţumitoare, într-un cuvânt – să-şi facă selfie în orice condiţii. (Ce se ascunde însă în sufletul acesteia, s-ar putea să aflăm la alegerile prezidenţiale din octombrie – dar şi asta rămâne între paranteze.)

Noroc de oamenii (şi femeile, se-nţelege!) ce spun pe faţă ce cred şi ce gândesc – ilustrativă, în acest sens, este revista Moldova, al cărei număr din iulie-august 2016 este consacrat jubileului de care vorbeam în alineatul doi, de citit/văzut cap-coadă. Cum să nu-i dau dreptate dnei Monica Babuc, ministru al Culturii, care afirmă sus şi tare: „…cultura trebuie să fie o prioritate naţională. (…) Cultura va deveni o prioritate naţională atunci când va fi o componentă indispensabilă a vieţii celei mai mari părţi a populaţiei Republicii Moldova.” Dixit!

Măreţe epitafuri, piramidele din Valea Regilor!

Şi, după chipul şi asemănarea lor – păstrând totuşi proporţiile (alte… vremuri, alte încăperi!) –, mausoleele (lui Lenin, Mao, Ho Şi Min ş.a.).

Muritorii de (sau: peste) rând au parte de monumente funerare, individuale sau colective. (Cel al soldatului necunoscut este deosebit de venerat în mai multe ţări…)

Şi, sigur, de epitafuri.

Dintre acestea, epitaful filosofului german Johann Jakob Wagner (1775 – 1841) m-a cucerit prin discreţia cu care este pusă în scenă măreţia: „Aici zac închişi ochii în care universul s-a contemplat plin de iubire şi în toată splendoarea lui”. Aşadar, „zac închişi ochii” (şi nu omul, de parcă odată ce s-a stins, insul s-a şi retras sub pleoape), suficient de încăpători în timpul vieţii lor, încât să reflecte „plin de iubire şi în toată splendoarea lui” întreg universul.

Şi în ochii dictatorilor & tiranilor de toată mâna, ce se răsfrânge? Le trec cumva, prin faţa ochilor, înainte să-i fi închis, toate nelegiuirile pe care le-au făptuit? sângele vărsat? lacrimile nevinovate?

Toate astea mi-au venit în minte odată cu anunţarea, pe 2 septembrie curent, a decesului lui Islam Karimov (1938 – 2016), primul şi deocamdată ultimul preşedinte al Uzbekistanului (între paranteze fie spus, de la proclamarea independenţei în 1991, Republica Moldova a avut 4 preşedinţi, plus doi interimari, şi toţi sunt bine mersi în viaţă). Nu ştiu ce formulă folosesc musulmanii în asemenea cazuri (că doar nu zic: „Dumnezeu să-l ierte…”!); în toată splendoarea seculară, Samarkandul!