Emilian Galaicu-Păun

Acum nişte ani, prezentam volumul postum al lui Vasile Vasilache, Verzi suntem, verzi..., Litera, 2009, reunind textele publicistice ale distinsului nostru prozator originar din s. Unţeşti, Ungheni; abia dacă auzisem, pe atunci, de pământeanul său, sculptorul Dumitru Verdianu (n. 1954, Ungheni). De văzut, nici atât, artistul locuind de ceva timp la Viena şi expunând mai mult în spaţiul occidental, dar şi la Sankt Petersburg, unde a făcut Academia de Arte Frumoase (1976 – 1982). A trebuit să merg la faţa locului, în capitala austriacă, pentru a-l cunoaşte – mai întâi ca om, venit la vernisarea expoziţiei colegului său Anatol Rurac, pe 8 mai 2013, de Ziua Europei (am scris la timpul respectiv despre ea), apoi ca artist, în 2014, când Muzeul Naţional de Artă al Moldovei găzduia, în sala mică, o expoţizie personală Dumitru Verdianu.

Nu este neapărat să expui în săli cât nişte stadioane, ca să te considere lumea mare artist. O figurină de doar câţiva centimetri poate avea un impact emoţional asupra privitorului mai ceva decât un ditamai complexul monumental. Şi o singură sculptură poate transforma spaţiul ambiant într-o galerie de artă. Or, de data aceasta, sala mare de la parterul Muzeului Naţional de Artă din Chişinău i-a permis artistului plastic să facă nu doar o simplă (a câta?!!) expoziţie personală, ci mai degrabă o retrospectivă în toată puterea cuvântului, la vernisarea căreia, pe 15 noiembrie curent, publicul a umplut pur şi simplu spaţiul dintre exponate, pe post de... liant între viaţă şi artă. (Nu-i mai puţin adevărat că „din cauza pădurii nu se vedeau copacii”, altfel spus – privitorii parcă au fi luat aerul de la gura statuetelor, ascunse după spinările vizitatorilor.) Cum bună parte a lucărilor sunt de dimensiuni mici, a trebuit să merg a doua zi pentru „a vedea copacii”, aparte sau în „pâlcuri” (tematice), în întreaga lor măreţie (între paranteze, se cere apreciată şi priceperea pictorului Mihai Ţăruş, şi el absolvent al Academia de Arte Frumoase de la Sankt Petersburg, care l-a ajutat colegial să-şi construiască expoziţia).

Înainte de a încerca să definesc în câteva cuvinte arta lui Dumitru Verdianu, musai să-i ascultăm pe criticii de specialitate, şi mai cu seamă pe Vladimir Bulat, recunoscutul expert în arta contemporană: „Artistul Dumitru Verdianu a refăcut în creaţia sa practic întregul parcurs al sculpturii secolului XX. Este un individ extrem de inventiv şi imaginativ. Mare admirator al lui Brâncuşi, el a resimţit continuu prezenţa acestui reper puternic în sistemul său de valori. Un alt reper al inspiraţiei sale este cultura ţărănească – o recurenţă a artei culte în întregul spaţiu românesc, moştenită, poate, tot de la Brâncuşi, întemeietorul modernităţii plastice (...)” Un ochi cât de cât familiarizat cu arta modernă va recunoaşte lesne „ADN-ul Brâncuşi” în lucrările lui D. Verdianu, dar şi extraordinara libertate pe care şi-o ia artistul în raport cu marele său predecesor. Astfel, dacă Omagiu lui Brâncuşi face trimitere directă la Coloana fără sfârşit, Omagiul mamei reface drumul invers, de la Masa tăcerii la... măsuţele rotunde din curţile ţăranilor noştri pe care se răsturna mămăliga. (Rămânând încă puţin în „aria Brâncuşi”, poetul Nicolae Dabija observa la vernisarea expoziţiei că, dacă gorjeanul sculpta „însăşi ideea de zbor”, de unde şi caracterul mai degrabă abstract al Păsărilor sale, ungheneanul nostru toarnă în bronz & şlefuieşte în marmoră păsări domestice, boboşi şi cocostârci, parcă revendicând-şi o dată în plus apartenenţa la acest spaţiu.) Gândirea conceptualită îşi spune cuvântul în lucrări ca Abel, Cain (una dintre cele mai puternice), dar şi în ciclul Yin şi Yang, despre care acelaşi Vladimir Bulat scrie: „Opoziţia dintre aceste două poluri poate fi privită şi prin intermediul oglinzii, a reflectării în ea. Demersul plastic se naşte din tensiunea dintre ele: obiect (care poate fi şi subiect) şi reflectarea acestuia”. Absolut formidabilă este şi seria Întoarcerea fiului rătăcitor, c-o fi sculptura de mici dimensiune realizată în piatră de Cosăuţi, c-o fi compoziţia monumentală în lemn, bronz şi piatră – după mine, centrul de gravitate al prezentei expoziţii. (Şi n-am spus nimic despre grafica lui D. Verdianu, rafinată & senzuală în egală măsură, care ar putea ilustra cu brio o antologie de versuri, de ce nu – chiar 111 cele mai frumoase poezii de dragoste din literatura română, Nemira, 2016.)

Acestea fiind spuse, judecaţi şi domniile voastre ce este mai prielnic sufletului – să ieşiţi la un referendum pe care şi l-au dorit mai degrabă perdanţii în alegerile municipale din 2015 şi 2011, sau să mergeţi la o expoziţie excepţională de sculptură, într-unul dintre cele mai frumoase muzee de artă din întreg spaţiul românesc. Iar dacă vremea mohorâtă nu vă lasă să ieşiţi din casă, puteţi da un clic aici: http://sculpturesverdianu.com/about/romana.html, şi minunea nu va întârzia să se arate.

O dată în plus, „omul nostru de la Paris”, poetul Jan H. Mysjkin (n. pe 16 noiembrie 1955 la Bruxelles; din 1991, stabilit la Paris) o face pe ambasadorul literelor române din Basarabia în capitala Hexagonului, publicând în revista de literatură L’intranquille, nr. 13, automne/hiver 2017, un consistent Dossier poètique de Moldavie „pour fêter une indépendance”. Selecţia & traducerea textelor sunt făcute la patru mâini cu poeta Doina Ioanid (n. pe 24 decembrie 1968, la Bucureşti) – acelaşi tandem făcea posibilă apariţia unui Dossier poètique de la République de Moldavie, în revista Poésie/première, nr. 66, decembrie 2016, prezentată la vremea respectivă. Atât că, de data aceasta, selecţia este mult mai strânsă – doar 7 autori, aparţinând unor generaţii diferite, de la seniorul Leo Butnaru (n. 1949) la benjaminul Anatol Grosu (n. 1983), fără a-i uita pe optzeciştii Teo Chiriac (n. 1956), Nicolae Popa (n. 1959), Emilian Galaicu-Păun (n. 1964), şi nici pe nouăzeciştii Dumitru Crudu (n. 1967) şi Liliana Armaşu (n. 1972). S-a mărit însă spaţiul acordat autorilor incluşi, prezent fiecare cu mai multe texte, ceea ce permite identificarea unor voci distincte (nu că s-ar fi confundat în dosarul celor 16, de la Poésie/première, dar parcă acum capătă un plus de vizibilitate).

De data aceasta Jan H. Mysjkin & Doina Ioanid nu mai apelează la un critic autohton (cum a fost cazul Luciei Ţurcanu) pentru a prezenta desantul basarabean, ci semnează ei însişi Cuvântul-înainte, intitulat chiar aşa „Poèmes pour fêter une indépendance [Dossier moldave]”, din care citez fragmentar:

„Nu-mi amintesc să fi auzit vorbindu-se despre o poezie basarabeană câtă vreme regiunea a aparţinut Uniunii Republicilor Sovietice Socialiste, după invazia şi anexarea din 1940. Privind în urmă, e de înţeles această lacună: populaţia românească, altminteri majoritară, era reprimată dur în folosul populaţiei ruse – atitudine ce se răsfrângea şi asupra limbii române; în Basarabia, «говорите по человечески» însemna „Vorbiţi ruseşte”. Chiar dacă exista o poezie românofonă, aceasta era supusă ideologiei proletcultiste, (...) totul, sub ochiul vigilent la cenzurii. Cititorul occidental nu a pierdut nimic.

Situaţia s-a schimbat odată cu prăbuşirea URSS şi proclamarea independenţei Republicii Moldova în 1991. (...) În timpul primei mele vizite în ţară, gazda mea m-a dus la sediul Uniunii Scriitorilor de pe str. 31 August. Am întrebat la ce eveniment istoric face referinţă această dată. Mi-a răspuns că pe 31 august 1989 parlamentul a proclamat limba română drept limbă oficială în Basarabia. Am rămas cu gura căscată, deoarece acest răspuns presupunea că timp de aproape jumătate de veac limba majorităţii populaţiei fusese respinsă în folosul limbii ocupantului rus. Totodată românofonii, care sub jugul sovietic erau obligaţi să folosească alfabetul chirilic, au adoptat noul alfabet latin. Cele două evenimente stau mărturie emancipării recente a poporului românofon, poeţii jucând în epocă un rol de prin-plan. Astfel, căpătând un nou avânt, poezia moldovenească a devenit una dinte cele mai vii, căutându-şi vocea în concertul european (...)”

Sigur, prezentarea lui Jan H. Mysjkin e puţin reducţionistă, căci şi până la „anul în care Dumnezeu a fost român, 1989” în Basarabia s-a scris literatură de calitate, de-ar fi să-i evocăm pe poeţii generaţiei ’60, Grigore Vieru, Anatol Codru, Liviu Damian, Gheorghe Vodă, Dumitru Matcovschi, Ion Vatamanu ş.a. (nu-i mai puţin adevărat că aceştia au îmbrăţişat, cu 2-3 excepţii timide, formula tradiţională, care nu mai spunea nimic Occidentului); însă abia odată cu 80-iştii, generaţia sincronizării, se poate vorbi de o „concertare europeană” a vocile lirice dintre Prut şi Nistru (ceea ce o atenstă atât selecţia dată, cât şi dosarul precedent). Aşadar, dacă punem cap la cap cele două Dossiers poètiques, însumând 19 autori, puţine nume scapă privirii foarte atente a traducătorilor de pe malurile Senei & Dâmboviţei (Marcela Benea, Vasile Romanciuc, Nicolae Leahu, Maria Şleahtiţchi, Iulian Fruntaşu, Ştefan Baştovoi ş.a.), în vederea unui posibil volum antologic în franceză, spre care par să se îndrepte cu paşi sigur Jan H. Mysjkin & Doina Ioanid.

La pag. 90, L’intranquille anunţă, pentru 12 noiembrie, AU SALON DE LA REVUE, Halles des Blanc-Manteaux, 48 rue Vieille-Temple, 75004 Paris, la 13h30, prezentarea dosarului moldav de către Doina Ioanid şi Jan H. Mysjkin. Mi-ar fi plăcut să fiu şi eu de faţă; cum însă n-am cum mă teleporta la Paris, acest text îmi va ţine locul, mărturisind întreaga admiraţie pe care o am pentru cei care i-am conferit literelor noastre ses lettres de noblesse.