Em. Galaicu-Păun: Se ştie – iar istoria literaturii a transformat întâmplarea într-un soi de mit – că, la capătul unei întâlniri providenţiale cu idolul său, poetul Stephane Mallarmé, tânărul Paul Valéry a avut un fel de „şoc existenţial”, care avea să-i schimbe destinul: n-a mai publicat poezia vreme de aproape două decenii, iar atunci când a făcut-o, în 1917, dând la tipar la Jeune Parque (într-un „fabulos” tiraj de... 40 de exemplare), devenea el însuşi un maestru. Aţi trăi şi Dvs o astfel de întâmplare? Cine a fost „Mallarmé”-ul Dvs.? Vă rog s-o istorisiţi.
Dorin Tudoran: „Dar cine n-a fost „Mallarmé”-ul meu?! Mai de fiecare dată când începeam să cred că sunt prins definitiv în mrejele poetice ale unui autor, apărea, ca prin minune, un alt posibil spirit tutelar. Treceam dintr-o stare de farmec într-alta, dar nu aruncam niciodată o perie în urmă-mi – ca în vestitele basme ale românilor –, căci nu vroiam nici să mă “protejez” de ce mă alerga (din urmă, vezi bine), nici să mă predau, cu arme și bagaje, noilor splendori. Aș spune că instinctul meu a funcționat corect – nu am abandonat niciodată ce am admirat până ieri, pentru a prăvăli toată admirația asupra noului obiect de cult. Pentru mine, așa cum cultura nu e pe locuri, nici admirația nu e pe locuri. A existat – și încă există – în aparatul prin care citesc lumea – inclusiv literatura – un spațiu nerestricționat al admirației. Ca și în tinerețe, și astăzi citind sau recitind un poet am senzația că el (sau ea) este Alesul. Dar nu dau verdicte definitive, căci știu deja că, peste câteva zile, citind sau recitind un alt poet voi avea aceeași senzație. Mai ales în cazul poeziei (mă refer doar la antena care sunt eu) receptarea și rezonanța depind foarte mult de un context sufletesc, unul complex, complicat. Ca și de neînchipuite întâmplări. Mă culc cu Bacovia în suflet și mă trezesc cu Eminescu în minte. Sau invers.
Gellu Naum a fost un poet pe care l-am admirat cu mult înainte de a-mi oferit prietenia lui extraordinară. Când, în colecția Cele mai frumoase poezii (formatul era unul mini-poche), a apărut volumul Poezii alese, o selecție din René Char, iar traducerea și selecția îi aparțineau lui Gellu Naum, m-am repezit imediat asupra cărții. Pentru o vreme, acel volumaș m-a însoțit mai peste tot. L-am purtat și în buzunarul tunicii militare, alături de o iconiță pe care o am și azi, dăruită de nașii mei de botez. În timpul celor șase luni petrecute la Școala de ofițeri de rezervă din Bacău, am avut parte și de un lung “sejur” în carcera militară. Mi s-a luat totul, până și șnurul de la izmene și șireturile de la bocanci, ca nu cumva să mă sinucid – astă era regulamentul. Am găsit un gardian milos, care mi-a îngăduit să păstrez volumașul lui Char, nu și iconița. La o anchetă, ofițerul care mă cerceta m-a întrebat ușor amuzat “Tovarășe elev, asta-ți trebuie dumitale acum, când te așteaptă doi ani de batalion disciplianar? O carte de poezii?” “Tovarășe colonel”, i-am răspuns, “îmi prinde bine, dar v-aș ruga să mi se dea și iconița.” Colonelul – un om foarte cumsecade, singurul care m-a crezut că împotriva mea s-au adus martori mincinoși, iar în ultimă istanță a reușit să mă scape de batalionul disciplinar –, mi-a spus “Bine. Dacă dumneata crezi că citind poezii și rugându-te lui Dumnezeu îți ușurezi sentința, o să cer să ți se dea și iconița.” Când am plecat din armată, i-am dăruit volumașul cu poeziile lui René Char. Nu știu dacă pe dl colonel Nicolae acel volum l-a ajutat la ceva, dar mie mi-a fost un sprijin neprețuit. A fost René Char unul din poeții mei tutelari? Nu cred. Dar rolul jucat de acel volum în viața mea a fost unul cu mult mai complex decât o influență literară, a pus pe sufletul și mintea mea o amprentă de o singularitate absolută.
Revenind la Gellu Naum… Ne plimbam pe Bulevardul Ana Ipătescu, spre Piața Victoriei, când Gellu m-a întrebat “Dorine, tu știi care e unul din motivele pentru care țin eu la tine atât de mult?” N-am știut ce să-i răspund. “Dintre toți prietenii mei foarte tineri (și avea foarte mulți, începând cu Sebastian Reichmann), tu ești singurul care nu încerci să scrii ca mine. Și pentru asta îmi ești foarte drag.” În acel moment nu aveam cum să înțeleg ce compliment uriaș îmi făcea Gellu Naum, unul dintre poeții pe care îi știam pe dinafară. Mi-a luat ceva ani să înțeleg ce vroia să-mi transmită marele poet – că avea încredere în viitorul meu de poet. A fost Gellu Naum „Mallarmé”-ul meu? Gellu a crezut că nu, sau doar s-a prefăcut. Alții însă au depistat gheara lui de aur în unele dintre poemele mele de început. Au avut dreptate? Nu știu. Dar nu m-am dat la o parte de la diagnosticul lor – era prea onorat ca să-l refuz, chiar dacă era eronat.
Raportul dintre cine crede un poet că i-a fost “Mallarmé”-ul și cine cred criticii că l-au influențat este, deseori, mai mult decât surprinzător. Un critic descoperea în poemele mele influența lui A.E. Baconsky. Eu, unul, nu cred că poezia mea a avut vreodată ceva în comun nici cu apocalipticile “Trece-o noapte și mai trece-o zi,/ Se-ascute lupta între clase,/ Iar chiaburii se arat-a fi/ Elemente tot mai dușmănoase”, nici cu poeme ale celuilalt Baconsky, cel din Cadavre în vid sau Corabia lui Sebastian: “Phoetuși suavi pretutindeni, phoetuși blonzi,/Paji limfatici, canalii puhave și palide,/Piei pline de cadavrele cuvintelor moarte,/Supurând cărți, expectorând manuscrise”. Dar tot ce poate face un poet este să scrie. Cum este prizat de critica literară și înrămat de istoria literară nu mai țin de el. Totuși, are și el, poetul, dreptul să zâmbească, măcar la gândul că, asemenea poeziei, și critica, și istoria literară sunt scrise tot de oameni, instrumente dotate cu sisteme de percepție foarte personale, ba chiar ei înșiși captivi ai unui portativ de rezonanță nu tocmai nelimitat. Ba, să fiu iertat, sunt și ei dominați, uneori, de umori, asemeni… poeților.
În facultate, am făcut doi ani de italiană ca “limbă secundară”. Am avut un profesor excepțional, căruia îi datorez mult – Virgil Ani. Am citit multă poezie italiană în original. Am o mică antologie video cu Vittorio Gassman recitând din Pavese (“Verrà la morte e avrà i tuoi occhi / questa morte che ci accompagna/ dal mattino alla sera, insonne,/ sorda, come un vecchio rimorso/ o un vizio assurdo. I tuoi occhi/ saranno una vana parola/ un grido taciuto, un silenzio“), din Leopardi (“Sempre caro mi fu quest'ermo colle,/ E questa siepe, che da tanta parte/ Dell'ultimo orizzonte il guardo esclude”), din Ungaretti (“Come questa pietra/ del S. Michele/ cosí freda/ cosí dura/ cosí prosciugata/ cosírefrattaria/ cosí totalmente/ disanimata”), din Montale (“Non chiederci la parola che squadri da ogni lato/ l'animo nostro informe, e a lettere di fuoco/ lo dichiari e risplenda come un croco/ perduto in mezzo a un polveroso prato”). Îl am pe Roberto Benigni (da, “comical” Benini) recitând magistral din Dante. Recitesc Quasimodo – “Ognuno sta solo sul cuor della terra/ trafitto da un ragio di sole: ed e subito sera.” Nu mă satur reascultându-i pe Fabrizio De André și Leonard Cohen. A fost vreunul din ei „Mallarmé”-ul meu? Nu știu. Și nici nu mă interesează. Sunt doar fericit că fiecare din aceste nume – și multe altele – m-au făcut să cred că există și un poet care-mi poartă numele și m-au ajutat să ajung la el.
Găsesc într-un Jurnal (care sper să apară cât mai curând) al lui Vasile Gogea o însemnare din Hegel care se aplică foarte bine și poeziei – “O știință aparține unui popor numai atunci cînd acesta o posedă în limba sa proprie”. În anii dictaturii comuniste, traducerile au jucat un rol covârșitor în formarea multora dintre scriitori. Au existat traducători excelenți și încă exsită – iată, Radu Vancu traduce un alt „Mallarmé” al meu, Ezra Pound. Dar când ajungi să te poți descurca în limba originalului și îl compari pe acesta din urmă cu traducerea, devii torturat de o mecanică stranie. La anglo-saxoni, în original, am început să am acces semnificativ mai târziu decît la italieni și francezi. Iată un poet extraordinar – Dylan Thomas. L-am recitit de multe ori în ultimile două, trei decenii. Uneori compar originalul, așa cum îl simt astăzi, cu traduceri din 1970 semnate de C. Abăluță și Șt Stoenescu. Iată o strofă din celebra Do not go gentle into that good night. În traducere sună splendid – “Pe cînd sfîrșesc știu înțelepții că n-au tăiat nicicând o rază./ Cu vorba lor și-ntunecimea temeinic li se cuvenea./ Totuși ușor în noaptea asta nu pleacă, nu se-ndepărtează.” Iată și originalul al cărui prim vers nu suna pentru mine cândva la fel de percutant ca traducerea, dar recitind azi întregul poem, în engleză, el curge altfel decât îl anunța traducerea, de altfel foarte bună: “Though wise men at their end know dark is right,/ Because their words had forked no lightning they/ Do not go gentle into that good night.” Pe la începutul anilor ‘80, cineva îmi făcea marea onoare de a compara poezia mea cu cea a lui Dylan Thomas. În acei ani, ce știam din poezia lui Thomas se datora mai mult traducerilor, decât originalului. Dacă și Dylan Thomas a fost cumva „Mallarmé”-ul meu, care dintre ei m-a influențat – poetul sau… traducătorul? Dar în cazul lui Vicente Aleixandre? A fost și el “Mallarmé”-ul meu sau… Sorin Mărculescu? Pe Aleixendre am început să-l înțeleg, cu adevărat, târziu, când începusem să buchisesc, cât de cât, în spaniolă, iar el nu mai era, cum se spune, “la modă”: “Vinieras y te fuera dulcemente/ de otro camino/a otro camino. Verte,/ y ya otra vez no verte. Pasar por un puente a otro puente./ – El pie breve,/la luz vencida alegre .” Dar până în acel moment, Aleixendre din Adolescencia fusese pentru mine cel din traducerea lui Sorin Mărculescu din 1972 – “Blîndă venire și plecare blîndă,/ de pe un drum/pe altul. Să te văd/ și-apoi din ochi să te pierd./ Trecînd de pe o punte pe-altă punte./ – Piciorul scurt,/ lumina-nvinsă veselă”. Cu Saint-John Perse cumpăna între original și traducere (mă gândesc la Anabase/ Anabasis) va fi fost ceva mai echilibrată.
Există situații și mai complicate, ca să nu le spun chiar amuzante. Cineva nota că am fost influențat de un poet optzecist, care debutase, totuși, cu aproape un deceniu după mine și care cu timpul mi-a devenit un bun prieten. Un alt optzecist, Mircea Mihăieș, făcea o “rectificare”, zic eu, cordială: “Experimentalismul ironic de la începutul anilor ‘80 nu-i mai putea spune așadar mare lucru: poetul se angajase, cu un lustru înanite, pe un alt drum. Spectaculozitatea demonstrativă, livrescul trecut prin sarcasm, prozaismul programmatic din poezia lui Florin Iaru, Mircea Cărtărescu, Ion Stratan, Magdalena Ghica, Elena Ștefoi nu i se mai par funcționale într-un moment în care atitudinea lui se radicalizase. “/… /“Există chiar un moment în care poezia lui Dorin Tudoran anticipează ceea ce, peste câțiva ani se va numi valul ‘80: volum Pasaj de pietoni (1979) . Câțiva ani mai târziu Florin Iaru avea să publice Cîntece de trecut strada. Din direcții diferite, ‘sensibilitatea de tranziție’ se îndrepta spre aceeași țintă.“
Glumind, a fost o “exonerare” meritată, amintind oarecum de un banc din seria Radio Erevean – nu furasem bicicleta cuiva, cum fusesem “acuzat”, ci oferisem prototipul unui vehicol care urma să fie folosit de alți șoferi talentați. Toată neînțelegerea venise, bănuiesc eu, de la faptul că printre multe căprării al căror membru am fost depistat de critica literară a fost și cea a “poeziei ironice”, ipostază de care nu mă dezic, fiindcă mi-am asumat-o la timpul respectiv “cu deplină responsabilitate”, dar în care n-am simțit nevoia să mă zidesc în chip definitiv, mai ales când ironia nu mai servea la nimic, decât, poate, rezistenței (doar) prin cultură.
Una peste alta, am încercat să evit ipostaza de vampir, care în artă nu te ajută niciodată să afli dacă exiști cu adevărat sau doar pari a fi. Chiar dacă răspunsul la această întrebare te poate dezamăgi, e mult mai onest și profitabil să ajungi la el, decât să te complaci în portrete flatante ale criticii și istoriei literare.”
Em. Galaicu-Păun: Acum, că sunteţi unul dintre cei mai apreciaţi scriitori români contemporani, rogu-Vă să-mi spune-i dacă aţi avut şansa să Vă caute un tânăr autor pentru a „face ucenicie” la Dvs., iar dacă (încă) nu – totul e înainte! –, pe cine dintre autori aţi fi vrut să-l vedeţi pe post de „tânărul Paul Valéry”?
Dorin Tudoran.: „Ori eu nu mai sunt la curent cu ierarhiile stabilite lunar de diferite divanuri ad-hoc, deținătoare ale autorității critice absolute, ori a dat norocul peste mine și eu n-am aflat, căci sunt cel puțin două decenii de când nu mai încap pe listele cu “cei mai apreciați scriitori români contemporani”. Deseori, nu mai încap nici măcar pe listele cu scriitori. Văd că a mai apărut o supracategorie, o Super Ligă – “scriitori activi”, cu vârful de piramidă “Noi, hiperactivii”. Acolo se împletesc clasamentele superligii performante – nu ești acolo, nu exiști. Regula e întocmai ca la Facebook – ești pe Facebook, exiști. Nu ești, nu exiști. Asta nu mă determină să nu răspund la întrebare, fie chiar așa în calitate de nelistat în ierarhiile zilei.
Nu-mi amintesc să fi fost căutat de poeți mai tineri pentru a ucenici la mine. Îi va fi descurajat, printre altele, că am declarat a fi circumspect în privința unei asemenea ucenicii. Poți ucenici într-o cizmărie, Ceaușescu a încercat, a ucenici pe lângă un scriitor e mai complicat. Dar îmi amintesc, de pildă, cum Ion Bogdan Lefter venea la mine nu doar să-mi aducă textele sale (poezii sau eseuri), ci și poeme ale multor optzeciști. O vreme, am făcut tot ce am putut pentru publicarea lor, numai că devenise din ce în ce mai greu să mă văd chiar pe mine însumi publicat.
Un poet uitat, Gheorghe Tomozei – bun constructor de reviste – a ținut multă vreme o Poștă a redacției. Și o făcea cu atenție. A descoperit și încurajat destui poeți. Întrebat cândva ce poeți a descoperit, Tomozei a răspuns cam așa: ”Niciunul. Nimeni nu descoperă pe nimeni. Până la urmă, un poet se descoperă de unul singur, se ia în primire...”
Într-o perioadă, părinții mei au fost buni prieteni cu Miron Radu Paraschivescu și una din soțiile sale, Sidonia Drăgușanu. Părinții mei s-au despărțit, s-a despărțit și MRP de Sidonia, s-au produs tot felul de tulburări în relațiile dintre cei patru. Mama a rămas în bune relații cu Sidonia, deși de puține ori am văzut două persoane cu opinii politice mai vehement diferite. Dar, vezi bine, ele erau “doamne” și puteau petrece ore în șir la o cafea sau la dat în cărți, fără să se strângă una pe cealaltă de gât. Miron era mai curios, mai pasional. I-a reproșat mamei că rămăsese în bune relații cu Sidonia – era un soi de gelozie, fiindcă Miron și Sidonia au rămas foarte buni prieteni și după ce au divorțat. La un moment dat, când intrase într-o pasă foarte neagră, Miron nu-i mai spunea mamei “Mariana”, ci „Stimată Doamnă”, așa, ca o pedeapsă.
Stimata Doamnă a găsit un caiet în care stimatul ei fiu, în vârstă de 13 ani, scria poezii. A subtilizat caietul și i l-a trimis stimatului MRP, care, în acea vreme, ținea și el o Poștă a redacție în Contemporanul. N-a primit niciun răspuns de la Miron. L-a sunat și l-a rugat să-i returneze caietul stimatului fiu. MRP s-a conformat. Caietul a venit însoțit de o scrisoare, care se află încă în posesia stimatului fiu:
“Stimată Doamnă, Vă restitui la cerere caietul cu versuri al feciorului Dvs. Îl felicit din inimă pentru talentul lui care….//Din păcate n-am mai avut eu prilejul să-l prezint lumii; de mai bine de trei luni, am încetat să fac ‘Corespondența’ la ‘Contemporanul’ , fiindcă a trebuit să mă ocup de alte treburi mai urgente și care nu puteau fi făcute decît de mine. Dar sunt sigur că tînărul nostru poet se va afirma fără ajutorul nimănuia decît al talentului său. Important e numai să citească mult, cît mai mult, tot [subliniat de trei ori!, nota mea, d.t.] ce-i face plăcere (în afara cursurilor obligatorii de la școală, bineînțeles) și – dacă-mi permiteți un sfat – să-l îndemnați să citească, pe cît cu putință mai de fraged, și-n altă limbă decît românească. În felul acesta, își va croi de mic o perspectivă și un simț universal în înțelegerea și elaborarea artei – va învăța să vadă pădurea și nu numai copacii. Cu foarte bune sentimente și salutări, Miron Radu Paraschivescu. Văleni, 29.10.1958.”
Dacă, prin absurd, m-ar căuta azi un tânăr poet “să facă ucenicie la mine”, tot ce aș putea face pentru el ar fi ce a făcut Miron Radu Paraschivescu pentru stimatul poet care a răspuns întrebărilor dumneavoastră – după cum s-a priceput.”
