Emilian Galaicu-Păun

Citeam corectura antologiei Poeţi ai Generaţiei Războiului, îngrijită de scriitorul Claudiu Komartin, când televiziunea română a difuzat ştirea preluată de la televiziunea italiană – cea de-a 43-a victimă a prăbuşirii podului din Genova este un şofer român, de 36 de ani, care fusese deja dat mort (şi era, de fapt, în comă). Întâmplarea – sau fatalitatea! – face că mă oprisem tocmai la poemul Studiu la proiecte de poduri al lui C.T. Lituon (1922 – 1848), pe care-l citez integral, în semn de omagiu postum, adăugând în gând, după „Domnişoara Inginer”, cuvântul „Moarte”:

Studiu la proiecte de poduri

Domnişoara Inginer avea inima călită la temperatura cuptoarelor înalte

Şi mă privea aspru în fiecare dimineaţă

De câte ori îi povesteam despre anotimpurile zvelte din preajma iubitei,

De câte ori îi spuneam că au înflorit trandafirii nobili din parc

Altoiţi de grădinarul importat din Olanda.

Toamna aceea, fără spaţii violente, fără echinocţii

– Blestemată de păduri, de luminişuri rare

Şi de ierburile nemenţionate în ierbare –

Se aşternea ca o ultimă aventură

Peste podul ciudat şi uriaş al Domnişoarei Inginer,

Nesprijinit nici în zidărie, nici în fier.

Câteodată noaptea, când o cuprindea nebunia pe Domnişoara Inginer,

Creşteau laolaltă podurile suspendate, din compas şi echer.

Domnişoara Inginer avea inima călită la temperatura cuptoarelor înalte

Şi mă privea ironic de câte ori îi spuneam

Că în curând iubita mea va părăsi preocupările sale de aloidism,

Că în curând o va vesti Îngerul.

(Lanuri întinse vor rodi pe aproape de închipuirea mea,

Domnişoara Inginer mă va privi mai ironic şi mai aspru ca niciodată,

Boi blajini vor rumega amintirea strămoşilor

Care-au îngenunchiat lângă Fiul lui Dumnezeu.)

Câteodată noaptea, când o cuprinde nebunia pe Domnişoara Inginer,

Podul nostru, ca o omidă uriaşă, ridică spinarea spre cer

Susţinut doar de focul care se aprinde sălbatic din ochii lui Lucifer.

Într-o zi, poate, mă voi sfătui şi cu Apolodor din damasc

Întrebându-l despre obrazul descompus al Domnişoarei Inginer,

Despre podul care o aţâţă uriaş şi ciudat,

Despre nebunia care o cuprinde la al doilea cântat.

* * * * * * *

(The rest is silence)

la protestele din 10 – 12 august de la Bucureşti, dar şi din marile oraşe ale României – şi când zic lume de pe lume, exact la asta mă refer: români din diaspora, veniţi de pe câteva continente, să li se alăture celor rămaşi în ţară la mitingul de protest anti-PSD. Cum s-au desfăşurat evenimentele, a văzut (şi reacţionat ferm!) o lume întreagă; voi cita doar o singură reacţia, a unui participant de la mişcarea „Vă vedem din Sibiu”, scriitorul Radu Vancu:

„Iată, așadar, de ce protestul nostru din 10 august a fost, în cele din urmă, o victorie: fiindcă am fost mulți; fiindcă am fost solidari; fiindcă am spus adevărul; și fiindcă le-am smuls masca.

Le va fi imposibil, de acum înainte, să mai pretindă că sunt altceva decât ceea ce am văzut cu toții: un partid represiv, gata să-și brutalizeze cetățenii, dispus să-și sacrifice oamenii care-l servesc onest (cum este acea jandarmeriță, evident șocată în filmul cu pricina), pregătit de orice crimă & abominație pentru a rămâne la putere.

Îi vom învinge. Tocmai fiindcă suntem solidari – tocmai fiindcă nu ne pot speria – tocmai fiindcă voința noastră de adevăr e mai puternică decât disperarea lor criminală & mincinoasă. Agresiunea din 10 august va trage și mai jos partidul acesta represiv – vor ajunge să viseze și la cele 28 de procente pe care le mai au acum. Peste câteva luni, cel mai probabil în primăvară, Liviu Dragnea va fi condamnat – va intra în închisoare – iar PSD va avea de decontat toate prostiile & abuzurile & ororile comise sub regimul acestui scelerat.

Să nu obosim, deci. Victoria e mult mai aproape decât credem. Legile justiției, în bună măsură, le-au pierdut; legile penale le vor pierde, de asemenea (vor intra în vigoare peste cel puțin 6-7 luni, mult atenuate față de forma de acum, ca și cele ale justiției); au scăzut electoral de la 46% la 28% – și vor scădea în continuare; iar pe Liviu Dragnea procesele l-au ajuns aproape definitiv din urmă.

Partidul acesta represiv își trăiește, de fapt, agonia ultimă. Din păcate, alege să iasă din scenă în cel mai oribil mod – cel violent. Dar, de ieșit, o va face curând. Cel mai târziu în primăvară, când Liviu Dragnea va fi condamnat definitiv.

Iar condamnarea lui va fi, de fapt, a întregului partid. Fiindcă așa a ales partidul însuși.”

Citindu-l, mi-am adus aminte de Decalogul tiranului, aşa cum îl deduce istoricul Mario Turchetti, în Tirania şi tiranicidul, Cartier, 2003, pornind de la Politica lui Aristotel; iată-l rezumat, spre neuitare:

1. „Radeţi-i din corpul social pe oamenii superiori, adică suprimaţi marile spirite”, deoarece tiranul nu-i iubeşte pe oamenii „cu spirit nobil şi liber”;
2. „Nu permiteţi nici un fel de mese în comun, nici asociaţii, nici educaţie, sau orice lucru de acest gen, dimpotrivă, fiţi atenţi la toţi cei care, de obicei, dau naştere acestor două sentimente: măreţia sufletului şi încredere”;
3. „Ordonaţi să nu existe nici o societate savantă, nici alte asociaţii de învăţământ”;
4. „Faceţi tot posibilul ca cetăţenii să se cunoască cât mai puţin (deoarece cunoaşterea reciprocă sporeşte încrederea reciprocă”;
5. „Faceţi în aşa fel ca locuitorii să fie mereu sub ochii tiranului şi să-şi petreacă timpul la uşa acestuia (într-adevăr, anume astfel cea mai neînsemnată acţiune a lor nu va trece neobservată, iar graţie acestei sclavii permanente, supuşii se vor obişnui cu o stare de spirit meschină”);
6. „Trebuie să depui tot efortul pentru a nu ignora nimic din ceea ce fiecare supus poate spune sau face, dar e nevoie şi de spioni”;
7. „De asemenea, depuneţi tot efortul pentru a-i porni pe oameni unii împotriva altora, a băga zâzanie între prieteni, între popor şi notabili, precum şi între bogaţi, ei înde ei”;
8. „Sărăcirea supuşilor este de asemenea un procedeu al tiraniei ce vizează ca cetăţenii să nu fie în stare a întreţine miliţie şi ca, prinşi în vârtejul sarcinilor lor cotidiene, să nu aibă răgaz a conspira”;
9. „Se poate recurge şi la ridicarea impozitelor, ca la Siracuza, unde, în cinci ani, sub Dionysios, întreaga bogăţie a cetăţii a sfârşit prin a se pomeni în mâinile tiranului. Totodată, tiranul este un aţâţător de război, ceea ce face ca supuşii săi să nu aibă nici un răgaz şi să simtă nevoia unui ghid”;
10. „O caracteristică a tiranului este faptul că nu are încredere în prieteni, sub pretextul că dacă toţi îi vor răul, mai ales prietenii sunt cei care i-l pot cauza.”

* * * * * * *

Bună parte perfect aplicabile situaţiei din Republica Moldova şi, în parte, din România, aceste „porunci tiranice” pot fi răsturnate, una câte una, prin efortul conjugat al cetăţenilor de a-şi regăsi demnitatea, care nu-i cu putinţă fără libertate. Fiţi liberi!